De la stînga la stînga împrejur

Din ce în ce mai îngrijorate se aud vocile politicienilor şi ale comentatorilor preocupaţi de "Marele Echilibru" al democraţiei noastre: "Stânga" nu se regăseşte, nici acum, în ceasul al 12-lea!". Ce ne facem cu talgerele politicii româneşti, că PSD-ul se subţiază de tot? Pînă cînd se va măcina, din interior, partidul social-democraţiei româneşti? Care mai este viitorul PSD şi cine îl poate asigura mai bine: echipa Geoană, echipa Năstase, echipa Ilies­cu, echipa Clujului, echipa Bucureştiului, echipa Juniorilor, echipa Seniorilor, echipa Baronilor sau echipa Păpuşarilor? Întrebările se rostogolesc, una după alta, sugerînd că stăm pe marginea prăpastiei, din cauză că nu mai are cine să cenzureze acţiunile nesăbuite ale Dreptei, ale Preşedintelui, ale Guvernului.

Sunt întrutotul de acord cu cei care susţin că actuala guvernare nu are aproape niciun fel de obstacol politic în calea ei, în afara propriilor slăbiciuni şi neputinţe, a şicanelor prezidenţiale şi a noii autorităţi, asumată cu o condamnabilă uşurinţă, în dispreţul atribuţiilor sale constituţionale, chiar de Curtea Constituţională, aceea de arbitru politic. O guvernare care nu întîmpină cine ştie ce opoziţie nu este neapărat mai rea, dar, cu siguranţă, este mai expusă tentaţiilor de a lua decizii improvizate sau inspirate doar de bunul plac, ori de interesele celor din cercul strîmt al puterii, poate eşua mai repede în autoritarism şi încălcarea legii, poate dezlănţui un dezmăţ în gestiunea fondurilor publice, în sfîrşit, poate ajunge în situaţia de a pune în pericol soarta unui partid sau, mai rău, poate periclita grav relaţiile internaţionale ale ţării şi Interesul Naţional. Problema asigurării unui sistem de reprezentare politică astfel încît, oricare ar fi formula de guvernare, să se poată constitui de la sine, natural, o contrapondere politică serioasă, numită Opoziţie, cu vocaţia de a cenzura acţiunea guvernamentală ce trece dincolo de limitele legale sau de mandatul politic exprimat prin programul de guvernare, cu capacitatea reală de a prelua guvernarea sau măcar de a precipita alegerile anticipate, oricînd se impune, este una cît se poate de reală şi de importantă pentru democraţia fragilă a României. Pe de altă parte, ideea că această opoziţie ar putea veni din partea "Stîngii", etichetă lipită fără ezitare pe fruntea partidului numit PSD, merită un pic cercetată sub semnul îndoielii, fie ea şi carteziană.

În afara faptului că PSD-ul şi-a pavoazat sediul cu însemne folosite de partide de inspiraţie socialistă sau social-democrată, ce funcţionează prin diverse ţări ale Europei, în afara faptului că prin toate mijloa­cele de propagandă de care a dispus, PSD-ul s-a străduit să fixeze în conştiinţa şi în limbajul public asocierea cu "social-democraţia" şi, în sfîrşit, în afara faptului că a devenit parte a unei organizaţii internaţionale de sorginte ideologică comunistă, numită pudic "Internaţionala Socialistă", ce alte argumente există pentru a considera că PSD-ul este un partid care are ceva de-a face cu social-democraţia? Şi, la urma urmei, de la care concept politic al social-democraţiei se revendică PSD-ul?

De la cel românesc, interbelic? De la cel german, post-belic? Cu excepţia remarcabilă a Germaniei, în niciun spaţiu politic european, înainte de cel de-al doilea război mondial şi nici după, social-democraţia nu a fost reperul principal al "Stîngii". Partidele care au înfruntat Dreapta, istoric vorbind, au fost fie de sorginte comunistă, fie socialistă, fie anarhistă. Lenin a spulberat social-democraţia rusă ca să poată pune în practică programul revoluţiei bolşevice. Social-democraţia germană, post-belică, reprezintă un concept unicat, o formulă de laborator, un partid care s-a dezis de orice moştenire socialistă sau comunistă, adică de rădăcinile istorice ale stîngii germane, ca să poată primi rolul de partener politic al creştin-democraţilor. Laburiştii englezi nu sunt social-democraţi şi nici socialiştii sau comuniştii francezi! În Italia, stânga a fost ocupată de partide declarat comuniste sau socialiste, mai mult sau mai puţin reformate. În Spania, la fel. Care este, deci, reperul? Nimeni nu s-a obosit să-l fixeze, pentru că ar fi scos la iveală impostura ideologică.

Dacă, ideologic, PSD-ul şi social-democraţia sunt paralele, ca dreptele lui Euclid, poa­te că programele şi acţiunile de guvernare spun ceva în favoarea acreditării social-democrate? Poate, dar nu prea mult! Guvernările PSD, deşi anunţate prin programe pline de sintagma social-democraţie, economie socială de piaţă etc., în realitate, au balansat, ruinător pentru societatea românească, între politici hiper-liberale şi măsuri populis­te, menite doar să distragă atenţia de la consecinţele creşterii dramatice a sărăciei, a disproporţiilor catastrofice dintre "cei ce au" şi "cei ce n-au"! Cît despre liderii PSD, ei au avut grijă, cu toţii, să facă parte din prima categorie! Mai ales ca rezultat al guvernărilor PSD, societatea româ­nească de astăzi este bolnavă grav de subdezvoltare, este ruinată de uriaşe discrepanţe sociale şi nu seamănă deloc cu ceea ce-au făcut social-democraţii, socialiştii sau comuniştii care au guvernat prin Germania, Italia sau Franţa.

De aceea, problema societăţii româneşti şi a "Stîngii", oricum s-ar defini ea ideologic, nu este ce se întîmplă sau ce se va întîmpla cu PSD-ul, ci dacă va fi sau nu capabilă să genereze politici îndreptate şi spre alte scopuri decît obţinerea accesului la guvernare, pentru a satisface înaltele aspiraţii de putere şi de rapidă îmbogăţire ale propriilor lideri şi ale camarilei cu care, inevitabil, se înconjoară.