De ziua ta mămico

Gustul pentru sărbători al românilor nu a fost niciodată tocit, de veacuri, de epoci, de mode, de schimbări sociale, de necazuri, fie ele mari sau mici. Gustul pentru sărbători oficiale, în schimb, nu a fost nicicînd prea dezvoltat. Nu este nici acum! E 1 Decembrie! Cine şi ce sărbătoreşte?

Clasa politică intră într-un soi de sarabandă a ceremonialurilor: serbări oficiale la nivel local, recepţia Preşedintelui, parada militară etc. Toate fac referire directă, nu este nici un echivoc aici, la stat şi statalitate. Din această perspectivă, 1 Decembrie este sărbătoarea Româ­niei-Stat, entitate politică ale cărei fundamente moderne au fost turnate din materialul fierbinte şi crud al Marelui Război. Acel prim exerciţiu de geo-politică globală, făcut de elitele Europei, în ţinută de bal, la umbra muntelui de cadavre ale celor peste 20 de milioane de tineri căzuţi pe cîmpurile de bătălie, victime ale experimentului de industrializare şi masificare a războiului. A murit atunci, în doar cîţiva ani, o generaţie de oameni ca să poată veni pe lume o generaţie de state. Alcătuirea politică a Europei s-a modificat radical, de la Baltica şi Marea Nordului, la Oceanul Atlantic, trecînd prin "pîntecele moale" al Europei, Balcanii, şi prin ţinuturile înşelătoare, nesigure, ale Europei Centrale. Generaţia Marii Uniri a trăit cu convingerea fermă că această alcătuire, a Europei statelor naţionale, este una care nu trebuie, nu poate şi nu va mai fi niciodată schimbată. Iluzia nu a durat nici două decenii. În anii premergători, în timpul şi după cel de-al doilea război mondial, Marile Puteri şi-au folosit din nou forţa, pe scară largă, pentru a obţine "corecţii" semnificative la modelul de bază. Pasivul politicii de "remodelare" a spaţiului european: alte peste 50 de milioane de morţi, ca să nu spunem nimic despre suferinţele celorlalte sute de milione care au avut şansa să rămînă între cei vii. Statele naţionale au rămas componenta standard pentru alcătuirea politică a Europei, dar suferinţe şi răni noi s-au adăugat celor vechi. Iluzia stabilităţii statale în Europa a fost din nou sădită în minţile unei alte generaţii. În realitate, sub plapuma glaciaţiunii generată de competiţia Est-Vest, s-a lucrat continuu şi din direcţii multiple la viitoarea remodelare a Europei. De data aceasta, însă, elementul de construcţie nu mai este "statul naţional". Dimpotrivă, el este impedimentul de care se poticneşte proiectul! Unul la care s-a lucrat mai bine de jumătate de secol: conglomeratul federal "Statele Unite ale Europei". Dacă varianta aceasta se dovedeşte, fie irealizabilă, fie greu de gestionat, există planul B: revenirea la Europa comitatelor şi a ducatelor, rebranduită "Europa regiunilor". Ceea ce noi credem, iar ideologia ne asigură, fără nicio bază, că este un drept, statalitatea pe baze naţionale, s-a dovedit şi se va mai dovedi curînd, nu este decît un privilegiu care ne-a fost vremelnic acordat, nouă ca şi altora, din Finlanda, pînă în Irlanda. Remodelarea regională a Cehoslovaciei, a Iugoslaviei şi foarte curînd a Belgiei, a Spaniei, a Italiei, a României, poate chiar a Marii Britanii şi redefinirea condiţiilor de statalitate sunt elementele ce caracterizează noul vector de mişcare al Istoriei europene. Din acest punct de vedere, e greu de văzut ce ar putea să sărbătorească clasa noastră politică la 1 Decembrie 2012, în afară de propria inconştienţă şi incapacitate de gestiune a marilor teme ale existenţei naţionale!

Dacă la acest 1 Decembrie, Româ­nia-stat ar trebui să privească cu atenţie mai degrabă motivele de îngrijorare, decît pe cele de sărbătoare, ce ne mai rămîne?

Poate, România-ţară, mamă, cea din pîntecele căreia ne-am născut cu toţii, pe braţele căreia ne-am legănat vise şi copilărie, în ograda căreia ne-am crescut copiii şi unde mai putem merge, încă, la mormintele moşilor şi ale strămoşilor din care ne tragem şi lîngă care ne tragem, în cele din urmă, cu toţii. Entitatea aceea germinativ-feminină care întruchipează principiul dedicaţiei şi al ocrotirii, al incluziunii dătătoare nu doar de identitate, ci şi de viaţă, vigoare şi speranţă. Entitatea aceasta care de generaţii este batjocorită ideologic şi spoită cu tot felul de sosuri politicieneşti, cînd nu este pur şi simplu uitată, cum se întîmplă deja cu generaţiile mai noi; entitatea-principiu, fără de care statul este doar o şubredă şi vremelnică construcţie menită doar să dea unora putere şi privilegii, iar altora să le ia putere şi privilegii, entitatea-principiu care a fost şi este năpăstuită, prăduită, molestată, schingiuită, atacată cu bîte şi arme de bande şi mafioţi, ori pîngărită chiar sub icoana altarelor. Poate că entităţii acesteia, Ţara-Mamă, îi suntem datori măcar o zi de sărbătoare pe an. O zi în care nu pe noi, ci pe Ea să o mulţumim şi să o bucurăm, iar de bucuria ei să ne împlinim!

La Mulţi Ani Mămico - România!