Delirul

Exemplele sunt peste tot. Ceea ce contează, însă, este faptul că toate punctele cheie ale lumii în care încă mai trăim sunt grav afectate. Delirul lui Putin a aruncat Rusia şi lumea întreagă într-o ruinătoare aventură militară, din care de ieşit cu bine nu are cum să iasă. Nici Putin, nici Rusia, nici restul lumii dacă, Doamne fereşte, delirul atinge cote nucleare. Cu pregătirea acţiunilor militare împotriva Taiwanului împinse către ultima fază, Xi Jinping delirează şi el. Este adevărat, deocamdată cu un semiton mai jos decît "prietenul" Putin, dar tot delir de putere se cheamă şi tot în straie ostăşeşti este îmbrăcat. Despre celălalt membru "marcant" al nou formatului "Triumvirat de la Răsărit", al III-lea moţ al dinastiei Kim, nu e cazul să mai vorbim. El şi întregul său regim delirează din prima zi a preluării puterii în Korea de Nord şi nu există nici o şansă să se oprească prea curînd. La Phenian, delirul nu este doar forma predilectă de putere, ci forma unică, existenţială. Iranul şi clica teocratică ce a confiscat arealul politicii la Teheran delirează oficial de mai bine de jumătate de secol despre o lume în care Israelul şi evreii nu mai există. Nici pe hartă, nici pe pămînt! Iar, ca să îşi susţină delirul, regimul ayatolahilor susţine oficial şi cu mijloace de stat, înarmează şi coordonează cohorte de mercenari puşi să ucidă evrei, oriunde şi oricînd, să demoleze dar mai ales să provoace militar, cît mai agresiv, statul Israel. Nu de alta dar acesta este mecanismul capcană prin care îşi asigură, împotriva raţiunii, o bună doză de simpatie şi de sprijin, direct şi indirect, din partea opiniei publice internaţionale. Ba, chiar şi din partea unor guverne şi instituţii internaţionale. Nici Trump nu e departe, fie vorba între noi! Delirează, deocamdată "democratic", în faţa a milioane de americani încîntaţi să îl asculte şi să îl voteze pentru încă un mandat la Casa Albă. Delirează viguros despre viitoarea dictatură pe care abia aşteaptă să o instaureze, nu cu alt scop, desigur, decît acela de a-şi băga la zdup opozanţii, de a face "curăţenie" în instituţiile statului, mutîndu-i pe "inamici" şi pe "trădătorii din interior" prin închisorile statului, ori prin cimitire, de face din puterea prezidenţială singura şi neîngrădita putere a sistemului de guvenare din America. Pe scurt, "To Make America Great Again". Dar, mai ales, de a se încorona pe sine, asemenea unui Nero al timpurilor noastre, cu laurii cuveniţi celui mai mare "poet" al fascismelor post-moderne. Desigur, pe fundalul apocaliptic-măreţului incendiul care va cuprinde şi va mistui trecutul unei Rome nedemne de a fi contemporană auto-zeificatului şi providenţialui "Om Politic". În forme mai uşoare sau mai grele, cu accente acute sau în forme cronice, delirul ca politică de stat poate fi uşor detectat într-o bună parte a regimurilor de guvernare din Africa, America Latină şi Asia. Desigur, Europa nu avea cum să scape valului "epidemic". Politica în Marea Britanie, fermecată de delirul Farage, a derapat suficient cît să alunece în afara Uniunii Europei şi, în bună măsură, în afara Europei. Cu totul. Italia delirează politic în ţinută neo-fascistă, tot mai puţin sau mai deloc mascată de obligaţiile instituţionale generate, încă, de apartenenţa la Uniunea Europeană. În Germania, delirul politic nu a ajuns chiar politică de stat, dar are deja în AfD un trunchi viguros care creşte de la o răscruce electorală la alta. Deocamdată, la nivel de land, dar pe viitor...cine ştie? Mă rog, ajunge cu exemplele că, dacă le luăm bob cu bob, nu ne mai oprim pînă mîine! Apropos, la noi delirul politic are cîteva teme predilecte care merită pomenite: "prosperitatea viitoare", a naţiunii şi a cetăţenilor, una care, desigur, nu coboară niciodată din cerul promisiunilor pe pămîntul realităţilor amărăşteanului de rînd, dar contrastează virulent cu creşterea sărăciei populaţiei, respectiv a datoriei publice şi private; "pacea socială", contrastînd viguros cu creşterea endemică a conflictualităţii şi a violenţei, fizice şi simbolice, ca mecanism predilect de "reglare" a situaţiilor de confruntare tot mai frecvente în societate; "normalitatea", un soi de opium numai bun să adoarmă raţiunea şi simţul realităţii, împiedicînd astfel cetăţeanul-alegător să mai vadă cum anormalitea este instituită, nu rareori prin legi şi alte reglementări oficiale, ca etalon al comportamentelor sociale, publice şi private, instituţionale şi neinstituţionale, individuale şi colective.

Tulburător nu este doar faptul că delirul de putere, ca manifestare ideologică şi ca politică de stat, a ajuns să domine postmodernitatea. Încă şi mai îngrijorător este alaiul de consecinţe dezastruoase care se ridică precum un munte ameninţător şi tot mai greu de trecut, în calea revenirii la rosturile şi la determinările raţionale ale politicii. Două dintre ele sunt negreşit catastrofale: decredibilizarea şi demolarea instituţiilor şi mecanismelor sociale ale democraţiei, ca formă de guvernare, respectiv aruncarea în totală irelevanţă politică a instituţiilor internaţionale care au susţinut, cît de cît, ordinea mondială instituită după încheierea celui de al doilea război mondial. Începînd cu ONU şi terminînd, dacă doriţi, cu Uniunea Europeană. Preţioasa ţesătură a normelor dreptului internaţional zace ca o cîrpă ruptă şi murdară, aruncată cu dispreţ în obrazul celor care, atît de naiv, încă mai cred că au cu ce se apăra, măcar simbolic, de aroganţa şi abuzurile puterii de forţă, de dezastrele provocate de delirul de putere. Unul care a îmbrăcat deja uniforma militară.