Democraţia română: trecutul şi venitorele

Aflu, pe surse, cum altfel... avem şi noi sursele noastre... publice, desigur, că s-ar pune problema revizuirii Constituţiei. Deocamdată, nici o şansă să se întîmple, dar cine ştie, cu altă majoritate parlamentară, cu alt echilibru al puterilor în stat, cu un Preşedinte capabil să înţeleagă unde doare şi unde trebuie pus degetul pe rană, poate ajungem şi acolo. Nu este deloc indiferent cum şi cu ce bagaj ajungem. De la iniţiativa parlamentară a unui partid care trebuia de multişor vreme cazat la Muzeul Antipa, ca mai toate produsele politice post-decembriste, pînă la o dezbatere publică largă şi folositoare şi, în sfîrşit, pînă la un alt text constituţional supus unui "control de calitate", cel puţin la nivel european, este drum lung şi nu sunt deloc optimist că el va fi parcurs prea curînd. Dar cine ştie? S-au mai văzut minuni!!!

Despre trecutul democraţiei româ-ne, nu este cazul să vorbim prea mult. El este tulbure, diluat calitativ şi cît se poate de rău prevestitor, cînd este vorba despre ceea ce am fost în stare să facem în materie de conducere a treburilor publice, de promovare şi realizare a elementelor fundamentale ale Interesului Naţional. Pe scurt, trecutul nu este un referenţial care să ne foloseas-că prea mult. Ştiu, vor fi înţelepţi care să îmi aducă aminte că se poate învăţa şi din, ori mai ales din greşeli. Ale trecutului... ale prezentului. Iaca, de data aceasta şi în cazul care ne interesează, nu cred că mai este cazul să pierdem vremea cu trecutul. În nici un moment decisiv al istoriei moderne a Româ-niei, clasa politică, cei care au avut deciziile în mînă, nu au dat nici cel mai mic semn că ar avea capacitatea, ori dorinţa să înveţe ceva din trecut. Dimpotrivă! Cu ochii pe interesele imediate, "cîştigătorii istoriei" s-au năpustit de fiecare dată să îşi blindeze privilegiile, să îşi mărească veniturile şi averile, ignorînd orice alte consideraţii, învăţăminte, avertismente, ori preziceri oraculare! Din 1989 şi pînă azi, acelaşi tablou! Nici un motiv, aşadar, pentru a crede că am putea avea parte, prea curînd, de altceva. Suntem reduşi să ne ocupăm, deci, doar de venitorele "democraţiei româneşti". Iar acest potenţial viitor, pentru ca să ne fie de vreun folos, nouă şi democraţiei, ar trebui să părăsească în mod hotărît soluţiile aşa ziselor democraţii reprezentative, ale secolelor XIX şi XX.

Este clar pentru toată lumea, astăzi, nu doar în România, ci şi în societăţile din nucleul dur al civilizaţiei euro-atlantice că soluţiile cu care operăm nu mai sunt decît periferic democratice, iar reprezentative, deloc. În cea mai deschisă democraţie a lumii, Statele Unite, Preşedintele în exerciţiu le-a spus-o verde în faţă, milioanelor de americani: nu îl interesează să fie "reprezentativ" decît pentru cei care vor să îl voteze. Ceilalţi, n-au decît să plece de unde au venit!!! În Franţa, reprezentativitatea mandatului prezidenţial Macron este contestată de la dreapta, de la stînga şi din fieful de centru. În Marea Britanie, nimeni nu mai crede că vreun guvern ales, desigur... cît se poate de democratic, fie el al Conservatorilor sau al Laburiştilor, ar mai putea avea ceva de a face cu reprezentarea electoratului britanic în general. Toată lumea este resemnată, democraţia britanică nu mai poate produce guverne reprezentative, decît pentru interesele unor nişe de putere relativ îngus-te, nicidecum pentru interesele generale ale populaţiei. În Italia, dacă ar fi să luăm în serios "reprezentativitatea" actualei formule de guvernare, ar trebui să admitem că democraţia italiană a făcut translaţia către o guvernare populistă de vădită, pronunţată şi asumată inspiraţie neo-fascistă, care foloseşte democraţia doar pentru acreditarea şi securizarea mandatului de guvernare. S-a mai întîmplat în Europa pe la început de secol XX, nu doar în Italia, ci şi în Germania, Spania, Grecia, România etc. Şi nici America sau Marea Britanie nu au rămas imune la tentaţia soluţiilor nu doar pseudo, ci de-a dreptul anti-democratice. Nici atunci şi nici acum!

Soluţia radicală, recurgerea la un alt tip de democraţie, directă, ţine mai degrabă de utopie. Prea multe necunos-cute, atît la nivelul teoriei, cît şi al practicii politice şi instituţionale. Mult mai realist pare traseul unei tranziţii populată cu soluţii eclectice, cu paleative menite să "cîrpească" pe ici pe colo, prin părţile esenţiale, găurile din ţesătura aproape destrămată a democraţiilor reprezentative. În ceea ce priveşte România, în mod special, orice soluţii ar fi promovate la nivelul arhitecturii instituţional-constituţionale, ele trebuie precedate de schimbări radicale la nivelul definirii, exercitării şi controlului asupra puterilor deţinute de stat şi de instituţiile sale de putere. Dacă ar fi să spunem lucrurilor pe nume, atunci România trăieşte astăzi într-o formulă de guvernare al cărui conţinut este rezumat de formula: "stat maximal şi despotic, folosit exclusiv şi intensiv pentru interesele deţinătorilor puterii, respectiv, intensiv şi permanent, împotriva intereselor publice, ale cetăţeanului redus la statutul de sclav post-modern". Ca să ieşim din fundătura în care ne găsim, orice formulă alternativă de guvernare democratică trebuie să reaşeze din temelii raporturile cetăţean-putere statal-administrativă. Unealta, care astăzi şi-a supus întrutotul stăpînul trebuie redusă la statutul ei firesc, iar cetăţeanul scos din sclavie, reîmputernicit şi ajutat să redevină stăpîn al uneltelor sale de guvernare. Dacă luăm ca referenţial constituţia actuală, toate "drepturile puterii de guvernare", democratice, desigur, trebuie masiv îngrădite, condiţionate de performanţă socială şi însoţite de instrumente ale răspunderii administrative, civile şi penale ca forme obligatorii de control asupra celor ce exercită "puteri reprezentative". În România, mai ales, arbitrariul puterii de legiferare, al puterii de impunere şi sancţionare financiară, precum şi puterea de restricţionare a drepturilor cetăţeneşti fundamentale de care se bucură astăzi, neîngrădit, instituţiile statului şi, desigur, cei care le populează la nivelul funcţiilor din vîrful piramidei, trebuie eliminate; în orice caz, drastic şi masiv limitate. Aici stă sursa formelor principale de corupţie, aici este izvorul tuturor tentaţiilor şi al tentativelor de autoritarism şi dictat al bunului plac care se răsfaţă astăzi, deopotrivă, în aula parlamentară, în birourile ministeriale şi pînă jos, în instituţiile "des-centralizate". Tot la condiţii preliminarii aş trece şi de mult necesara reformă administrativă care să elibereze România din lanţurile istoriei judeţean-medievale, în care a fost ţintuită de interesele şi obtuzitatea puterii autoritar-ceauşiste şi din care nu a fost eliberată nici pînă în ziua de azi. Dacă nu sunt rezolvate aceste probleme, orice soluţii de renovare a democraţiei din România, fie ele cît de avansate şi îndrăzneţe, sunt sortite unui inevitabil eşec. În România, aşa zisa noastră democraţie nu este decît un adjuvant, un apendice necesar doar justificării exerciţiului autoritar-despotic al puterii de stat împotriva cetăţenilor. Aici suntem şi de aici înainte, doar, ne putem gîndi la viitor... adică la venitore, vorba junelui nostru studinte în drept şi publicist, Rică. Rică... Venturiano... desigur!