Despărţirea de Iliescu

Exerciţiul despărţirii de o figură dominantă, ca act simbolic, metafizic, sau ca fapt fundamental de viaţă, a produs în literatură texte dintre cele mai incitante, dacă ar fi să ne referim în spaţiul românesc doar la "Despărţirea de Goethe" al lui Noica. În psihologia freudiană, despărţirea de figura dominatoare paternală, subsumată complexului oedipian, nu este posibilă fără o crimă, consumată cel mai adesea doar simbolic.

Terna noastră politică de zi cu zi stă să scrie o pagină dintre cele mai interesante pe această canava. Dacă despărţirea de Ceauşescu a fost pusă sub semnul a ceea ce René Girard numeşte paradigma ţapului ispăşitor, despărţirea de figura dominantă politic a lui Ion Iliescu pare să ne reintegreze modelului freudian.

Complexul oedipian s-a instalat şi a fost consumat, fără excepţie, de toţi "fiii politici" ai celui care a condus din posturi şi cu mijloace foarte diferite politica ţării din decembrie 1989 şi pînă azi. Petre Roman a consumat ruptura în 1991, dar în ciuda imensului capital politic iniţial cîştigat, finalul s-a consumat într-o înfrîngere, din care nu şi-a mai revenit. Acelaşi traiect l-a avut ruptura produsă de APR şi Theodor Meleşcanu. Stolojan, la rîndul său, a comis prima fază a "paricidului", evadînd din tabăra social-democraţiei pentru a prelua reduta liberală. Lovitura de graţie pare să fi venit acum, cu doar cîteva luni înaintea alegerilor. Altoit de revolta unui alt copil de suflet iliescian, Traian Băsescu, Stolojan refuză să se prezinte la Cotroceni pentru consultările iniţiate de preşedinte. Nu-i vorbă, stîngăcia politică cu care s-au convocat aceste întruniri a dat o justificare suplimentară gestului de frondă fără precedent, iniţiat de cuplul liderilor alianţei DA. Poate genera acest act consecinţe semnificative pe termen lung, eventual cu impact electoral? Dacă nu va trece repede în uitare, desconsiderat sau minimalizat, el ar putea marca, pentru unii, îndelung aşteptata trezire din amorţire a opoziţiei liberale. Amorţire generată, în principal, de o falsă dilemă pe care liberalii singuri şi-au creat-o, ca pe o închisoare comodă. Pe de o parte teama de a nu suscita nemulţumirea electoratului, dacă s-ar opune prea vehement măsurilor de guvernare ale PSD-ului, pe de altă parte, ineficienţa structurală a mijloacelor opoziţiei din România. Atît Constituţia cît şi legile care guvernează Parlamentul şi Justiţia la noi creează un grav deficit democratic, reducînd orice opoziţie, inclusiv cea parlamentară la statutul de "mărîială" ori cel mult de "cîrteală" fără efect constrîngător. Hotărîrea de a duce pînă la capăt gestul reiese şi din atitudinea fără echivoc de respingere a unei posibile candidaturi în viitoarele alegeri parlamentare a actualului preşedinte, din postura greu de împăcat cu legea de preşedinte în funcţie, independent pe liste de partid.

Adrian Năstase este, fără voia noastră, ultimul pe lista "fiilor" care-şi consumă complexul politic oedipian în relaţia cu Ion Iliescu. Gestul brutal de la Cotroceni, urmat de puciul de la sediul PSD par să indice hotărîrea de a rupe în sfîrşit comoda linie de continuitate dintre destinele celor doi lideri. Este acesta un act de revoltă personală a actualului premier sau un gest politic necesar?

A doua interpretare se impune aproape de la sine. Chiar dacă o componentă de iritare personală nu poate fi exclusă, importanţa ei rămîne secundară. Fără actul separării radicale de Ion Iliescu, cariera politică a lui Adrian Năstase nu are decît o singură definiţie, aceea de epigon. Năstase ca moştenitor al "liniei istorice Ion Iliescu" este lipsit de credibilitate, de aderenţă electorală şi capacitate de a stăpîni un conglomerat străbătut de atîtea linii de interese contradictorii, cum este PSD-ul. Ca să existe în era "post-Iliescu", Adrian Năstase trebuie să se reinventeze ca om politic. Măsurile impuse în organica partidului şi accentul autoritarist în care au fost luate par să indice hotărîrea liderului PSD de a face, în sfîrşit, pasul decisiv. Un pas care seamănă mai degrabă cu un salt în necunoscut cu o paraşută de împrumut. Se deschide, nu se deschide? Aceasta-i întrebarea!

În sfîrşit, de Ion Iliescu par hotărîţi să se despartă şi alţi actori ai scenei politice, de data aceasta din tagma ziariştilor şi a formatorilor de opinie. Cazul cel mai evident, dar nici pe departe singular, pare a fi Cristian Tudor Popescu, nimeni altul decît Preşedintele Clubului Român de Presă. Ultimele sale editoriale îl pun pe Ion Iliescu în insectar cu o volupate deloc ascunsă şi lasă fără echivoc distanţa pe care autorul şi-o ia faţă de "subiectul său de studiu".

Ce trezeşte aceste reacţii, care dau o consistenţă specială dinamicii politice? Parfumul de "final de mandate" care emană de la Cotroceni? Au simţit "lupii tineri" că liderul de pînă acum îşi sfîrşeşte energia şi se pregătesc să-l sfîşie? Întrebările pot continua. Dar pe această linie rămîn irelevante.

Problema reală pe care scena noastră politică o are este aceea a definirii complete şi operaţionale a unei ere post-Iliescu. Structuri politice, filosofie, oameni. Să fie lipsa oricărui răspuns convingător la aceste probleme semnul că se pripesc cei nerăbdători să se despartă de Ion Iliescu?