Despre lucrurile publice

Confruntarea politică dintre partenerii coaliţiei D.A. a atins un punct critic. Tema securităţii şi a siguranţei naţionale. Un fel de loc geometric al responsabilităţilor guvernării, unde chiar şi confruntările putere-opoziţie sînt atenuate, dacă nu chiar stinse. Nimeni nu se poate juca de-a "politica" pe acest teritoriu. Este singura zonă care identifică, fără greş, "interesul general". Cum politica, la noi, înseamnă doar "enteresul şi iar enteresul", desigur, al partidelor şi al clicilor ce gravitează în jurul puterii, competiţia ar trebui să lase locul, în acest caz, confruntării de idei şi argumente. Ale specialiştilor şi ale responsabililor de soarta ţării, deopotrivă. Inclusiv conlucrarea, peste baricada opoziţie-putere, este absolut necesară, pentru a găsi soluţiile fără de care însăşi existenţa ţării ar fi în pericol.

Incapacitatea de a rezolva la rece diferenţele de opinii între PD şi PNL, privitoare la conţinutul legilor securităţii şi siguranţei naţionale, inclusiv "Strategia de securitate naţională", aruncarea subiectului în mocirla "competiţiei de imagine" în care se tăvălesc liderii politici, este cea mai gravă eroare comisă pînă acum de actuala guvernare.

Elaborarea şi asumarea Strategiei de securitate a ţării este un act politic. De aceea, Constituţia României prevede că el trebuie făcut de Preşedinte, adică de executiv, şi întărit de Parlament. În esenţă, trebuie arătat cu claritate care sînt problemele de securitate care confruntă ţara, în perioada mandatului, cu ierarhizarea priorităţilor, care sînt obiectivele şi standardele de atins în materie de securitate şi ce resurse sînt disponibile: umane, instituţionale, financiare, tehnice etc. Dacă balanţa nu este echilibrată, trebuie decisă o cale, fie pentru a compensa lipsa resurselor, fie de a modera ambiţia obiectivelor. Cetăţenii au dreptul să ştie, fără echivoc, cum evaluează politicienii responsabili cu guvernarea starea existentă de securitate, ce obiective îşi asumă şi ce resurse vor să mobilizeze pentru a transforma în realitate acele prevederi. Toate se fac cu banii noştri, pe spinarea noastră şi, în ultimă instanţă, cu viaţa şi sîngele nostru. Aici nu-i loc de fasoane şi cimilituri. E vorba de nivelul zero al responsabilităţii oamenilor politici faţă de restul societăţii, cea care le-a încredinţat guvernarea. Prin comportamentul lor, responsabili actuali ai guvernarii ne fac să credem că nu înţeleg aceste lucruri elementare.

Prima greşeală, de la care pleacă toate problemele, este că elaborarea a fost lăsată pe mîna "specialiştilor", adică a celor care, lucrînd în instituţii care au responsabilităţi în materie de securitate şi siguranţă naţională, îşi închipuie că pot lua locul politicienilor responsabili. Intervenţia acestor specialişti este, desigur, absolut necesară, dar într-o etapă ulterioară, atunci cînd se trece de la conceptul strategic la operaţionalizarea lui, adică la organizarea complexă a măsurilor necesare pentru a face securitatea ţării efectivă. Confuzia dintre aceste două niveluri, politic şi tehnic, stă la baza tuturor prevederilor contradictorii şi adesea pe de lături cu democraţia, din actualele formulări ale textului. Exemplul cel mai clar şi mărul discordiei dintre palatele executivului: este sau nu "proasta guvernare" o ameninţare la adresa securităţii naţionale?

Nu încape nici o îndoială, rateurile sau eşecurile masive ale unei guvernări pot pune în pericol interesele ţării, inclusiv pe cele de securitate. Greşeala vine de acolo de unde "specialiştii" instituţiilor de securitate şi-au închipuit că ei şi instituţiile din care fac parte ar fi responsabili pentru a feri ţara de un asemenea pericol. Într-o democraţie, dacă eventual ar avea loc un derapaj major, responsabilitatea pentru redresare revine "sistemului politic" şi instituţiilor lui fundamentale. Parlamentul, Guvernul, Justiţia, Cetăţenii, Societatea civilă sînt responsabili pentru amendarea, la nevoie drastică, a guvernării care, prin inconştienţa ei, ar crea un pericol la adresa securităţii. Serviciile de siguranţă şi securitate naţională sînt instrumente ale exercitării guvernării, ele nu se pot substitui instituţiilor guvernării. Formulările actuale lasă să se înţeleagă că, în democraţia noastră originală, Serviciile de informaţii sînt un fel de "Gardieni ai revoluţiei". Confuzia dintre "Unealtă şi Stăpîn", ca să folosim o trimitere la dialectica hegeliană, este eroarea majoră a abordării actuale. În apărarea punctului lor de vedere, "specialiştii" invocă faptul că, spre exemplu, în Strategia de securitate a Statelor Unite există o asemenea prevedere. Argumentul este ridicol şi arată fie rea-credinţă, fie o lipsă totală de înţelegere a textului respectiv. Cînd americanii spun că proasta guvernare creează o ameninţare la adresa securităţii lor, ei vorbesc despre guvernarea din alte ţări! Din ţări pe care, dintr-un soi de pudibonderie politică, nu le numesc niciodată "inamice", ci "state eşuate" (fail states), sau "state dificile" (rogue states).

Problemele reale pe care Strategia de securitate, legile care remodelează comunitatea de informaţii şi repoziţionează raporturile dintre principalele instituţii care contribuie la securitatea şi siguranţa naţională sînt în altă parte. În lipsa de claritate şi pertinenţă a obiectivelor. În lipsa de adecvare a resurselor faţă de obiective. În proasta gestiune a mijloacelor existente: de la cele financiare, la cele umane. În fărîmiţarea structurilor de informaţii şi lipsa de control executiv puternic asupra lor şi, mai ales, în participarea acestor instituţii, sau a unor grupuri din cadrul lor, în calitate de actori nedeclaraţi şi nelegitimi la procesul de formare a balanţei politice interne şi respectiv de alocare a "beneficiilor guvernării".