Despre plagiat

Plagiatul este furt. Unul cu deosebire odios. Hoţul, de regulă, fură bani sau bunuri materiale. Asta este ceva rău, desigur. Însă oricine, la rigoare, poate produce banii dintr-un portofel sau bicicleta luată de hoţ. Plagiatorul, pe de altă parte, fură ceva unic: identitatea cuiva, creativitatea acelui om, un lucru care îl deosebeşte de toate celelalte fiinţe ome­neşti.

În douăzeci de ani de predare şi cercetare am cunoscut tot felul de plagiatori. Unii dintre aceştia erau copiatori mărunţi, care sperau (greşit) că se pot strecura prin facultate. Cred, aşadar, că pot spune câteva lucruri exacte despre această formă de hoţie calificată. Să analizăm, aşadar, câteva propoziţii:

"Plagiatul este o greşeală, dar nu e ceva grav". Cine spune asta nu a călcat într-o universitate respectabilă. Punct.

"Plagiatul este frecvent în Româ­nia". Nu ştiu cum este în fabricile de diplome. Drept este că nu ştiu exact nici ce este la unele facultăţi de stat... Am să mă rezum, aşadar, să spun ceva sigur. Am fost la multe sus­ţineri de ştiinţe politice şi filozofie, am citit numeroase teze. Nu, nu este deloc frecvent.

"Se acoperă toţi, unii pe alţii!". Iarăşi, nu ştiu ce este la unele facultăţi de stat şi cu atât mai puţin la fabricile de diplome. La facultăţile pe care le cunosc eu, toleranţa este zero.

"Îndrumătorul tezei este de vină, trebuia să ştie". Hm... aici sunt multe de spus. Depinde. Un plagiat bine-ticluit este greu de detectat. Dar dacă plagiatul este evident, atunci sigur că şi îndrumătorul este de vină. Două situaţii îl implică şi pe acesta. Prima: când plagiatorul copiază un text binecunoscut. A doua situaţie: când plagiatorul copiază autori români. Producţia noastră academică este limitată ca volum, aşa că nu am nicio scuză dacă plagiatorul mă duce de nas. Dacă un conducător de teză care acceptă subiectul nu sesizează nimic, atunci avem tot dreptul să credem că acel "îndrumător" nu a citit teza (descalificant), nu i-a păsat (dublu descalificant) sau chiar l-a încurajat (triplu descalificant).

"Trebuie folosite programe speciale pe computer". Eu am folosit un asemenea program. Este extrem de puternic. Afişează, precis, paragrafele plagiate, împreună cu sursa lor şi cu o analiză detaliată. Însă aceste programe sunt utile mai ales dacă teza este în limba engleză. Dacă puşlamaua a preluat din alte limbi este mai greu să o prinzi. Aici, un rol are îndrumătorul, care trebuie să ştie ce citeşte şi cât înţelege studentul. Este ca atunci când prinzi un spion dintr-o agenţie de informaţii: stai cu ochii pe angajaţi până când vezi cine trăieşte "pe picior mare", dincolo de salariul oficial.

"Doar experţii pot să se pronunţe". Depinde ce numim "expert". În lumea ştiinţifică toţi sunt experţi prin natura calificării lor (profesori, doctori, academicieni). Prin urmare, este falsă o obiecţie de genul: "Ce ştie X, nu se pricepe, teza mea este de Relaţii Internaţionale, iar el este fizician". Orice savant cunoaşte rigorile redactării unei teze. În oricare domeniu universitar. Aceste rigori sunt absolut identice, fie că e vorba de o teză de istorie sau de chimie analitică. De aceea doctoratul este acordat de o Universitate, nu de o catedră sau de un profesor individual.

"Doar comisia Z poate să se pronunţe". Fals. Verdictul de plagiat este dat de oricare om de ştiinţă, savant, profesor. Prin natura sa este un verdict ştiinţific, nu unul administrativ. Comunitatea ştiinţifică nu este una naţională, ci internaţională. Oricare profesor sau cercetător de bună-credinţă poate da acest verdict. Indiferent de unde este el. Iar verdictul de plagiat este, ştiinţific vorbind, acela adoptat, explicit ori printr-o tăcere stupefiată şi dezaprobatoare, de comunitatea ştiinţifică. Oricâte comisii de politruci te-ar spăla după aceea...

"La ce mai este bună comisia, atunci?". Pentru sancţiuni adminis­trative. Un asemenea personaj este exclus pe viaţă din comunitatea academică şi i se retrag toate titlurile universitare.

"Dar dacă cel plagiat nu reclamă?". Nu are absolut nicio importanţă. Plagiatul este o ofensă adusă întregii comunităţi academice, nu doar împotriva autorului W sau a universităţii Q. Repet: un delict împotriva întregii comunităţi academice, din toată lumea, nu doar de la noi. De altfel, în unele cazuri plagiatorul a copiat din textele unor autori decedaţi. Trebuie să aşteptăm ca fantomele acelora să reclame furtul?

"Am copiat doar două-trei pagini!". Uh... Programele actuale caută secvenţe de câteva cuvinte preluate incorect... Peste un paragraf şi eşti în apă rece... Mai mult de zece pagini, este posibil caz psihiatric. Plagiatul tip "xerox" este o infracţiune sistematică, a unui impostor serial. Ştiinţa contemporană a descoperit că mincinoşii patologici au creierul diferit de al oamenilor normali: mai puţină materie cenuşie şi mai multă materie albă. Pentru detalii recomand recenta şi excelenta carte a lui Dan Ariely, profesor de psihologie la Duke University: The Honest Truth about Dishonesty (2012).