Despre un subiect care nu interesează pe nimeni

Este un risc, admit. Să scrii despre ceva care nu interesează pe nimeni, aşa cum singur ai declarat, pare o întreprindere contraproductivă. Inutilă. Lipsită de sens, gratuită. Caraghioasă, ridicolă, care ţine de grotesc, la limită. Şi totuşi, în cazul acestui subiect, cred, riscul merită înfruntat. Nu de alta, dar orice punct marcat pe tabelă face diferenţa "cosmică" dintre momentul în care nimic nu era şi cel în care a fost creat ceva... Nu neapărat Lumea, ci o lume, fie ea şi incipientă. Un micro univers embrionar oarecare... dar totuşi un univers plin de fapte, întîmplări, situaţii, lucruri şi mişcare. De viaţă.

Mulţimea aceasta a temelor care nu interesează mai pe nimeni este, în cazul nostru, departe de a fi vidă, ori conţinînd un singur element. O droaie de subiecte dintre cele mai importante pentru fiecare dintre noi şi mai ales pentru binele public zac în România într-un fel de "cimitir al elefanţilor"... undeva la periferia atenţiei şi a interesului general. Din păcate şi la marginea interesului celor care ajung să aibă pe mînă deciziile de guvernare, cele de care depinde, într-o măsură nu tocmai mică, ceea ce se întîmplă în şi cu vieţile noastre, ale tuturor. Am ales astăzi, din buchetul bogat al subiectelor care, mai ales la noi, nu interesează pe nimeni: cultura socială şi efectele dezastruoase ale lipsei sau puţinătăţii ei mai ales în rîndurile celor care ajung să decidă în sistemul guvernării. Nu are nici un rost să daţi buzna imediat la dicţionare ori să "goagălaţi" pe telefon "cultură socială". Fără nici un fel de farafastîcuri "teoretizante" o să convenim, simplu, că prin "cultura socială" înţelegem zestrea de cunoştinţe ştiinţific şi pseudo-ştiinţific acreditate despre societate, în general, şi despre societatea de apartenenţă, în special. Această zestre se referă pe de o parte la ceea ce există stocat, păstrat de-a lungul timpului şi poate fi accesat de către oricine sub eticheta "cunoştinţelor generale despre viaţă şi lume", iar pe de altă parte la ceea ce este efectiv accesat şi utilizat de către oameni în demersul lor de a înţelege societatea în care trăiesc şi de a formula atitudini, reacţii şi soluţii pentru problemele cu care sunt confruntaţi. Altfel spus, cultura socială există ca potenţial disponibil şi respectiv ca potenţial actualizat. În toate societăţile transmiterea elementelor de cultură socială de la o generaţie la alta se face în cea mai mare măsură în grupurile de interacţiune directă, nemijlocită, cum este familia, precum şi în instituţiile de integrare şi apartenenţă, de la şcoală şi alte structuri educaţionale, la instituţia care furnizează locul de muncă şi de la "biserică" la "clubul" de distracţie. Cultura socială este stocată şi transmisă cel mai frecvent şi eficient sub forma principiilor şi a normelor de acţiune/interacţiune socială, care trebuie să ghideze comportamentul individual, respectiv a "soluţiilor standard" pentru anume situaţii şi probleme esenţiale cu care omul este confruntat de-a lungul vieţii. Chiar dacă nu vă vine să credeţi, poveştile pentru copii au fost "inventate" şi se regăsesc universal în culturile lumii, nu pentru distracţia pruncilor şi nici pentru a-i adormi mai uşor, ci pentru că sunt formele cele mai eficiente şi uşor asimilabile de transmitere a unor soluţii sociale standard, la nivelul de înţelegere al copilului preşcolar. Expresia cîndva preţuită, astăzi aproape uitată şi irelevantă, "cei şapte ani de acasă" trimite direct la acest proces. Întotdeauna şi în mai toate societăţile, pînă azi, cultura socială se transmite fragmentar (în "cuante"), inegal, discontinuu şi relativ puţin coordonat. Acolo unde, în anumite societăţi, pentru perioade de timp relativ limitate, regimurile de guvernare au făcut un efort coordonat de "socializare forţată", rezultatul a fost supraideologizarea, îndoctrinarea masivă, îndobitocirea populaţiei, nicidecum o transmitere eficientă a bogăţiei zestrei de socializare disponibilă cultural. În sfîrşit, să mai adăugăm şi faptul că grupuri distincte social, după diverse criterii, accesează şi transmit elemente specifice de cultură socială, "subculturi sociale", ale căror norme şi principii pot fi şi sunt adesea deosebite, foarte diferite sau chiar contradictorii. Două lucruri sunt cu totul remarcabile în cazul societăţii României, din acest punct de vedere, şi reprezintă tot atîtea surse ale deficitului uriaş de cultură socială pe care îl avem şi pe care îl transferăm, din păcate, generaţiei care ne urmează. Primul este sărăcia moştenirii social-culturale consemnată şi păstrată ca potenţial de socializare ulterioară. Am parcurs, ca societate, patru mari secvenţe istorice ale modernităţii noastre tîrzii: 1850-1918; 1919-1945, 1946-1989, respectiv 1990 pînă în zilele noastre. Trecerea de la o secvenţă istorico-socială la alta este marcată, la noi, de o ruptură culturală masivă, accentuată de ideologiile dominante social. În consecinţă, după fiecare moment de trecere, cultura socială anterior acumulată este considerată, tratată politic şi cultural, ca "veche", "demodată", "irelevantă", dacă nu chiar "o piedică", "dăunătoare" în raport cu noile realităţi sociale. Aşa s-au petrecut lucrurile în perioada interbelică, aşa a fost în perioada bolşevico-comunistoidă, aşa este în perioada tranziţiei căreia nu suntem capabili să îi mai punem capăt. Al doilea fapt remarcabil este "rezistenţa" culturii noastre sociale atît cea potenţială, cît şi cea actualizată, la asimilarea, integrarea şi transmiterea elementelor de "ştiinţă socială", adică a acelor contribuţii de experienţă şi expertiză socială care sunt disponibile ca urmare a demersurilor de cunoaştere ştiinţifică (pseudo-ştiinţifică) în domeniul social. De la 1850 şi pînă în anul de graţie 2011, în cultura occidentală, de la care ne revendicăm ca apartenenţă şi sursă, a avut loc o explozie uriaşă de cunoaştere socială. În niciuna dintre etapele de istorie socială parcurse la noi, integrarea elementelor de teorie socială disponibile a fost inexistentă sau minimală, nu s-a făcut decît ca excepţie şi aceea cu totul neremercabilă. Diagnosticul "negru" care rezultă de aici este acela că trăim şi încercăm să ne rezolvăm problemele, avînd ca moştenire o cultură socială precară, aproape deloc coerentă, pestriţă şi ferfeniţată, transmisă rău şi fragmentar. Cultura socială care provine din demersurile ştiinţifice, cel puţin în ultimii 75 de ani, include o caracteristică esenţială, aceea a perspectivei sistemice. Oricît l-am diseca pe bucăţi pe masa de lucru, pentru a ne clarifica şi îmbogăţi înţelegerea sa, "socialul", în toate formele lui de manifestare, este un tot structurat şi funcţionează ca atare. De aici, rezultă "legi" şi regularităţi funcţionale cu proprietăţi speciale, care se regăsesc astăzi la nivelul Teoriei Generale a Sistemelor pe care se sprijină "Ştiinţa", de la biologie la "ştiinţa calculatoarelor" şi de la fizica cuantică la ştiiinţele noologice. Cultura socială din România nu a integrat nici pînă astăzi această achiziţie, esenţială pentru operarea eficientă asupra unor fenomene şi procese sociale. Iau un exemplu definitoriu. Aşa cum am spus de mai multe ori pînă acum şi cum o să mai spun şi în viitor, cea mai gravă şi destabilizatoare problemă socială a societăţii României de azi este sărăcia structurală, procesul accentuat de sărăcire care o alimentează şi consecinţele lor distrugătoare social, mai ales în planul cooperării, al capacităţii de acţiune socială coerentă. Degeaba aşteptăm de la "cîţu et co". Ei nici măcar nu au instrumentele intelectuale să înţeleagă de ce aceasta este o problemă socială. În ce constă ea. De ce nu poate fi redusă la cîţi bani au în buzunar sau în conturi diferiţi cetăţeni şi diferite categorii de cetăţeni. De ce şi cum sărăcirea economică este alimentată de "sărăcia de minte" a celor care au făcut în România post-decembristă din distrugerea şi valorificarea ca "deşeuri" a infrastructurilor sociale, inclusiv şi mai ales ale celor de producţie, transport şi amenajare agricolă, forma dominantă de "economie". De ce şi cum sărăcia cronică de fonduri şi reforme structurale în sănătate alimentează sărăcia de mijloace pe care le avem acum la dispoziţie în criză pandemică, iar, mai grav, sărăcia de resurse biologice a naţiunii, care duce constant de cîţiva ani buni la creşterea galopantă a morbidităţilor şi scăderea speranţei de viaţă în România. De ce sărăcia cronică de fonduri acordate susţinerii activităţilor educaţional-ştiinţifice a creat noile insule de analfabetism structural în România, ameninţînd să devină în cîţiva ani, adevărate continente. De ce aceeaşi sărăcie de fonduri şi mai ales de reforme radicale în educaţie a dus şi duce galopant la sărăcirea fondului limbii române, la utilizator, respectiv la "inventarea" unor "alternative" la limba cultă, care ameninţă să o desfiinţeze pur şi simplu. De ce şi cum "sărăcia de limbă" devine "sărăcie de minte", iar amîndouă duc la sărăcia din buzunarele unei uriaşe majorităţi a societăţii. De ce sărăcia lucie de cunoaştere structurată în materie de guvernare şi instituţii sociale, ca să nu spun prostia crasă, din punct de vedere al capacităţii de înţelegere a problemelor sociale, în care se scaldă "clasa politică" a României de azi lungeşte inevitabil şirul "crizelor" care ne lovesc ca din senin şi mereu pe nepregătite, din care nu ieşim niciodată, decît parţial şi alimentînd alte crize, de care o să ne ocupăm mîine, dacă mai rămîne timp, ori dacă mai avem cetăţeni!!