Diagnostice clinice

Ideea că societatea românească suferă de anumite "boli", mai mult sau mai puţin specifice, dar care-i tulbură constant metabolismul şi viaţa, a fost conceptualizată de Eminescu, iar de atunci a mai fost cercetată, într-un discurs filosofic, doar de Noica. În rest, este folosită, ici şi colo, ocazional, pentru a arăta cu degetul spre acele supărătoare şi patologice alcătuiri care ne ameninţă fiinţa socială. Faptul că democraţia, virtuţile şi pilonii ei constitutivi nu au prins niciodată rădăcini prea adînci în lumea noastră, chiar şi atunci cînd condiţiile exterioare au fost favorabile, este lesne recunos-cut, chiar şi de către cei mai entuziaşti şi nerealişti susţinători ai capacităţilor noastre intrinseci de a folosi uneltele specifice guvernării democratice şi de a accede pe această cale la binefacerile sistemului. Viaţa democraţiei la noi a atîrnat mereu de un fir de păr, de o licărire, de un gest, de o anumită circumstanţă istorică sau alta. Aşa stau lucrurile şi acum, iar cele două decenii de experienţă democratică post-decembristă arată clar că starea pacientului merge din rău în mai rău, urmînd fără greşeală Legea I-a a lui Murphy: "Lăsate de capul lor, lucrurile merg mereu şi sigur doar într-o singură direcţie, din rău în mai rău!".

La noi, democraţia nu a fost niciodată produsul unei dezvoltări organice interne, nu a fost o plantă, fie şi plăpîndă, răsărită din întîlnirea fericită a solului matern, hrănitor cald şi umed, cu miracolul seminţei, ci s-a născut pe modelul "descălecatului". Ea s-a pogorît din-tr-un vehicul oarecare al istoriei, ultima dată dintr-o "loviluţie", după care a încercat să-şi impună regulile; a reuşit pentru o vreme, greu şi cu multe derogări de la principiile fundamentale, după care a sfîrşit într-un teribil eşec, adică într-un alt regim autoritar-dictatorial. Dintre semnele care arată că tot într-acolo ne îndreptăm şi la capătul acestei experienţe, atît de puţin reuşite, de a ne dezvolta întru democraţie, am să mă refer la unul care apare tot mai frust în discursul politic curent din societatea românească: paradigma "Üntermensch-Übermensch" (sub-om şi supra-om). Un produs adhoc al autoritarismului politic extrem dezvoltat de sistemul nazist, un binom ideologic născut din alterarea şi denaturarea masivă a tematicii şi a conţinutului conceptual filosofic expuse de Nietzsche în "Also Sprach Zarathustra". Deşi termenii nu apar ca atare, orice lectură a discursului politic de la noi arată, fără putinţă de tăgadă, că oamenii politici gîndesc în aceşti termeni. Lumea socială este împărţită în aces-te două categorii, iar referirea la ele este explicită. În prima, fără vlagă, fără apărare, fără iniţiativă, ori vreo urmă de conştiinţă civică, mereu nemulţumiţi şi nemulţumitori stau "supuşii", beneficiarii guvernării exercitate de "EI", de "supra-oamenii", de cei care şi-au luat pe umeri povara atlasiană a guvernării Româ-niei. Calitatea de supra-oameni reiese cu claritate din capacităţile cu totul ieşite din comun ale acestei "specii": ei sunt singurii care văd şi pot decreta că văd corect realitatea, criza sau ieşirea din criză, soluţiile bune şi soluţiile rele, faptele şi intenţiile altor oameni care pentru noi, ceilalţi, sunt şi ar rămîne pururi necunoscute, dacă nu ne-ar fi dezvăluite de "EI", de supra-oamenii puterii. Ei ştiu, dacă nu totul, cu mult mai mult decît noi, ei pot, dacă nu totul, oricum mult mai mult decît noi şi de aceea sunt singurii capabili să ne scoată din mocirla crizei, mai general, de sub spectrul tuturor pericolelor pe care noi nu le vedem şi nici nu le putem cunoaşte, ori ne feresc de cele mai rele dintre consecinţele acestor nefaste circumstanţe, ei ştiu cînd şi cît trebuie să suferim noi, ei au puterea să facă şi să desfacă dreptatea şi legile ei, ei sunt singurii care pot şi trebuie să modifice realităţile, să contrazică mîine ceea ce au afirmat sau au făcut astăzi, fără ca acest exerciţiu să pară vreodată pură demagogie, ci doar "perpetuă iluminare"! Supra-oamenii puterii ştiu cînd, cît şi căror "idoli" putem sau nu putem să ne închinăm noi, sub-oamenii, "EI" construiesc Catedrale pentru mîntuirea noastră, alfel imposibile pentru forţele neputincioase ale sub-oamenilor, "EI" ne tîrăsc împotriva tuturor bicisniciilor noastre, împotriva viciilor şi a neputinţelor din care suntem compuşi, spre "Viitor", spre "Lumină", spre "Speranţă", spre "Lumea de mîine", ei "Ne salvează". Nimic din ceea ce fac şi făptuiesc "supra-oamenii" nu poate fi pus la îndoială de sub-oameni, fără ca aceştia din urmă să nu primească o şfichiuitoare şi binemeritată punere la punct, dacă nu o contondentă mă-sură de retorsiune. Orice încercare de a pune la îndoială "dreptul" lor la privilegii este întruchiparea pură a subversiunii şi, ca atare, se bucură de atenţia şi de reprimarea eficientă a instituţiilor puterii.

Aceasta este lumea în care trăim, una care mai are de-a face cu democraţia, cam tot atît cît mai au dinozaurii jurasicului timpuriu cu găinile din ograda mică a ţaţei Maria. Iar dacă nu credeţi, tot ceea ce trebuie să faceţi este să deschideţi ochii! Dacă vreţi mai mult, atunci trebuie să-i ţineţi deschişi ceva mai mult, dar operaţiunea, vă previn, este cît se poate de periculoasă şi de dureroasă!