Dictatura la proces

Apropierea de sfîrşit stîrneşte interesul în jurul procesului lui Saddam Hussein. Prima instanţă a şi pronunţat o sentinţă de condamnare la moarte, prin spînzurare. Lumea a fost străbătută de un fior. Pentru unii de plăcere, pentru alţii de îngrijorare, iar pentru ceilalţi de tristeţe.

Sic tranzit gloria mundi!

Momentul a fost marcat de reîntoarcerea în prim-plan a personajului politic Saddam. Cu o atitudine jucat sfidătoare, de circumstanţă. În realitate, îngheţat interior de răceala cuvintelor care-l obligau să-şi audă sfîrşitul, înainte de a-l trăi. Cu tentativa de a convinge, pe ultimul drum în care mai este însoţit de camerele de luat vederi, acela dintre boxa acuzaţilor şi celula condamnaţilor, că reprezintă un simbol al rezistenţei împotriva invadatorilor străini, al independenţei, un drept credincios musulman răpus mişeleşte de puterea impură şi trecătoare a necredincioşilor creştini. Dincolo de grija de a păcăli în ultimul moment soarta, de a-şi cumpăra indulgenţe pentru "Marea trecere", dincolo de încercarea de a folosi cioburile sfărîmate ale Irakului pentru a-şi crea o icoană de martir, Saddam nu a avut niciun alt mesaj politic. Negarea legitimităţii juridice a tribunalului a consumat-o în derizoriu, strigînd mai tot timpul procesului la procurorii şi judecătorii curţii. Nu argumente, desigur, ci imprecaţii. Cînd a renunţat şi a intrat în cele din urmă în rolul oficial de "acuzat", nu a găsit răspuns la întrebările privind natura dictatorială şi criminală a regimului pe care l-a condus cu mînă de fier, în numele căruia a ucis cu sînge rece pe oricine a schiţat numai opoziţia. A proferat ameninţări, în schimb, la adresa martorilor, regretînd probabil că nu i-a suprimat atunci cînd putea orice, aşa cum făcuse cu cei care nu aveau altă vină decît că trăiau în acelaşi sat cu cîţiva uneltitori împotriva puterii lui. Dispreţul pentru cei care-l acuzau a fost mai grăitor decît orice altceva, în privinţa profilului uman şi moral al lui Saddam. Goliciunea din interior a ieşit fără sfială la lumină. Aşa cum altădată încerca să o acopere cu puterea de a distruge, aşa a făcut şi acum, cînd a încercat să impresioneze fluturînd faldurile deşirate ale fostului său statut de comandant militar şi şef de stat.

Dintr-o altă perspectivă, personajul principal a fost chiar Procesul lui Saddam. Cu dilemele sale, cu propoziţiile cu valori de adevăr incerte, ori prea mult dependente de talgerul pe care hotărăşte să se aşeze zeiţa Nike. Este tribunalul irakian care-l judecă pe Saddam legitim, din punct de vedere juridic? O întrebare dificilă, la care va răspunde chiar şi această din urmă instanţă, care i-a pronunţat condamnarea la moarte. Instituit pe vremea cînd suveranitatea ţării era încă exercitată de forţele militare ale Statelor Unite, Marii Britanii şi ale celorlalţi aliaţi care au forţat prăbuşirea regimului, reinstituit după aprobarea noii Constituţii a Irakului, reconfirmat după primele alegeri libere din istoria modernă a ţării. Cu toate că, formal, soluţiile găsite pot da satisfacţie rigorilor legale, un deficit de credibilitate rămîne mereu vizibil. "Justiţia învingătorilor exercitată asupra celui învins", iată promontoriul de care se sparge inevitabil valul. Cealaltă întrebare semnificativă privind personajul principal, procesul, este dacă nu era mai nimerit să se instituie un tribunal internaţional, în locul celui irakian, reducînd astfel din deficitul de credibilitate inerent. Două lucruri au împiedicat realizarea unei asemenea soluţii. Pe plan intern, orgoliul noilor deţinători ai puterii şi un anume calcul politic. Judecarea lui Saddam chiar de către irakieni era o manieră de a "restitui" suveranitatea celui de la care Saddam însuşi o uzurpase - poporul. Dacă totul se termina cu bine, dividendele politice ale "condamnării lui Saddam" urmau să revină noilor autorităţi, întărind poziţia lor politică şi încrederea, dacă nu şi sus­ţinerea unei părţi tot mai mari a populaţiei faţă de noile instrumente ale puterii utilizate democratic - Constituţie, Parlament, Justiţie, partide, alegeri etc. În plan internaţional, interesul ONU pentru instituirea unui tribunal internaţional, ca în cazul Miloşevici, de exemplu, a fost repede îngheţat de opţiunea americană, favorabilă tribunalului intern. Nu-i mai puţin adevărat că şi fără mesajul explicit al Statelor Unite, multe dintre guvernele ţărilor care ar fi trebuit să voteze instituirea unui asemenea tribunal aveau conştiinţa mult prea încărcată de conivenţele şi chiar de cîrdăşia cu Saddam, pentru a dori să-l audă evocînd "pagini literare" din trecutul lor politic. Dacă le povestea la Bagdad, şansa să fie auzite de prea multă lume, era mult mai mică. În sfîrşit, din perspectiva procesului, rămîne problema sentinţei, a procedurilor de apel şi a eventualei executări a condamnatului. Încercînd să se ţină departe de abordare politică, tribunalul l-a judecat ca pe un simplu criminal de rînd. Sentinţa este juridic exactă, iar probele imposibil de res­pins, în orice tribunal penal. Apelul se face automat, aşa că o nouă curte va examina sentinţa dată de prima instanţă şi argumentele juridice care o fundamentează, indiferent ce spune sau ce nu spune acuzatul. Noul tribunal nu este ţinut să rezolve cazul într-un timp anume, dar este puţin probabil că se vor relua procedurile de audieri şi administrări de probe. Apărarea poate cel mult să lupte pentru o sentinţă de condamnare la închisoare pe viaţă. O parte din presiunile internaţionale merg în aceeaşi direcţie.

În sfîrşit, din singurul unghi de vedere care contează cu adevărat, în boxa acuzaţiilor ar fi trebuit să stea "Dictatura", nu doar dictatorul. Juridic, lucrul acesta este aproape imposibil. În ciuda experienţelor dictatoriale care au traumatizat istoria secolului XX, cu excepţia acuzaţilor de crime împotriva umanităţii, arta şi ştiinţa juridică nu au inventat niciun alt motiv pentru care dictaturile ar trebui condamnate legal!!! Doar n-o să începem tocmai cu Saddam, după ce i-am ratat pe Lenin, Stalin, Hitler, Pinochet, Mao, Pol Pot, Castro şi zeci de "emuli" politici ai acestora, care au distrus soarta a milioa­ne de oameni, după ce au luat fără să clipească viaţa altor milioane!