Dimişcă şi Brâncuşi

Gata, s-a dus vara, azi începe toamna, în curînd se termină şi vacanţa pentru elevi, multe concedii s-au terminat deja. Au venit şi ploile, cerul s-a închis, Teo pleacă la turci, condiţii perfecte pentru o depresie în masă. Dar 1 septembrie nu este Ziua depresiei şi a tristeţii, este ziua diplomaţiei româneşti, cînd loazele trimise să ne reprezinte în întreaga lume sînt aduse la Bucureşti ca măcar o dată pe an să-şi aducă aminte de unde au plecat. Este şi ziua cînd începe un nou an bisericesc, şi ziua jandarmeriei române şi a jamahiriei libiene. Independent de toate acestea, la 1 septembrie lumea revine la gînduri şi practici de muncă şi amînă sau suprimă pur şi simplu gîndurile de vacanţă. Tot acum, vînzătorii de artă din galerii îşi mută laserul privirilor de pe turişti pe băştinaşi şi cei asimilaţi acestei categorii, iar peisajul licitaţiilor se va îmbogăţi cu revenirea casei Alis la ritmul său normal, în timp ce cu Monavissa am continuat să ne vedem lunar.

Prima parte a acestui an nu a fost una rea pentru piaţa de artă de la noi, dar nici una excepţională. Am avut confirmarea dispariţiei ShopArt-ului, singura manifestare dedicată artei contemporane, în schimb Rom-antique a căpătat forţă, spaţiu şi frecvenţă, în ciuda aceleiaşi lipse de promovare a evenimentului. S-au înmulţit şi tîrgurile ocazionale, numite ale colecţionarilor, iar Onţanu şi al său nou sediu s-au impus în peisaj de zici că fac asta de cînd lumea. Galeriştii spun că nu le-a mers bine în lunile ce au trecut din acest an, dar cînd vom afla despre un galerist mulţumit am zice că s-a întors lumea cu faţa la spate şi interiorul la exterior.

În lume, se pare că a fost un sezon foarte bun, primăvara-vara acestui an. Artprice anunţă că nu mai puţin de 6.130 de artişti şi-au depăşit recordurile personale iar 102 au trecut de pragul de un milion de dolari. Cel mai tare este William Turner şi spunem asta nu aşa, în general, ci pentru că vederea sa în ulei din Veneţia s-a vîndut cu 32 de milioane de dolari americani la o licitaţie Christie"s din aprilie iar acuarela din Lucerna cu 10 milioane de dolari, în iunie. Londra a rămas neameninţată serios în poziţia sa de capitală mondială a comerţului cu obiecte de artă. Şi de colecţie, am adăuga noi, ca de obicei.

Nu am vorbit cu toţi sau cu foar-te mulţi galerişti din străinătate dar cei cu care am făcut-o s-au declarat mulţumiţi de rezultatele acestui an, cît s-a scurs din el. S-au vîndut antichităţile ce s-au vîndut, dar cele mai căutate au fost totuşi contemporaneităţurile. În străinătatea civilizată, este aproape imposibil acum să mai apară un creator care să spargă piaţa, trecînd prin blindajul criticii de specialitate. Carierele se construiesc greu, demult nu mai este nimic de inventat, impos-tura sare în ochi şi nu are nicio şansă iar geniul se exprimă, greu de tot, prin simplitatea nemaivăzută. Toate aceste lucruri sînt ştiute, regulile sînt bătute în cuie, astfel că ne mulţumim cu micile tresăriri ale unei pieţe care seamănă tot mai mult cu cele clasice, previzibile, doar marfa rămînînd în sfera imprevizibilă a creaţiei artistice. Asta şi deosebeşte marfa contemporană de cea "antică: dacă la cea din urmă avem cataloage verificate deja, la prima acum se scriu istoria, cotele. Şi la noi există o oarecare preferinţă pentru arta contemporană, cu autori în viaţă, dar motivele sînt destul de diferite. La ei este şi mult snobism, că investiţia certă este tot la vechituri, în timp ce la noi contemporanul este sigur, îl vezi, există, semnează pe loc, poate iei chiar din atelier. Din păcate, dispariţia ShopArt, tîrgul de artă contemporană cu creatorul în vitrină, arată că nu s-a prea înţeles această evoluţie şi se cam merge împotriva zefirului, chit că şi în tîrgurile de antichităţi este multă creaţie contemporană, oficială sau învechită. Piaţa românească de artă contemporană este încă o mină de valori pe care stăm năclăiţi într-o suficienţă de tranziţie de care nu ne-am mai săturat şi nu realizăm cît este de penibilă şi păguboasă. La fiecare ieşire peste hotare artiştii noştri uimesc şi îşi confirmă destinul, acela de a nu fi apreciaţi la ei acasă dar a uimi cu talentul şi ştiinţele lor pe cei care ştiu să aprecieze aşa ceva.

Dar să vedem ce se mai întîmplă astăzi, în afară de faptul că este 1 septembrie. Se încheie expoziţia lui Laurenţiu Dimişcă deschisă în holul unei firme de asigurări din Bucureşti. Pictorul este un tînăr artist român fără frontiere. Practică o artă pe care mulţi se hazardează să o trimită prin America Latină dar naturaleţea cu care o practică şi profunzimea cu care exersează acest stil demonstrează că este doar nivelul atins de un pictor român, foarte tînăr, care a ars etapele căutărilor. Acum prezintă o pictură teribil de densă dar care se citeşte repede - timpul mai îndelungat petrecut în faţa pînzelor sau farfuriilor lui se datorează lecturii printre rînduri sau extazului în faţa celor descoperite - cu o cromatică dură, dar bine stăpînită de acest maestru, deja, la nici 30 de ani, al exprimării directe şi universal inteligibile prin artă. Laurenţiu Dimişcă este din Piatra Neamţ şi se află într-o continuă mişcare, deschide expoziţie la Casa Poporului dar şi în holul unui mic templu al finanţelor, expune la Paris, participă la proiecte europene derulate de basarabeni, merge în tabără la Râmnicu Vâlcea şi dă o fugă şi pe litoralul bulgăresc. Este o simplă trecere în revistă a locurilor unde l-am surprins telefonic în această vară, timp în care expoziţia sa lumina intrarea clienţilor în agenţia Allianz Ţiriac din Piaţa Universităţii, nu la coada calului lui Jeanne d"Arc cu capul lui Mihai Viteazul, ci în spatele lui Spiru Haret, pedestru. Firma are nişte capete care nu numai că şi-au făcut o galerie, deja celebră, dar au început să găzduias-că expoziţii şi într-o agenţie aflată într-o zonă de mare circulaţie, unde numai galerii de artă ar trebui să existe.

Astăzi se vernisează, la Palat, şi o expoziţie excepţională, cea care ni-l arată pe Brâncuşi într-o ipostază încă inedită pentru fraţii lui români, cei care îl iubesc atît de mult şi nu scapă o ocazie să profite de renumele lui. Cum adică, Brâncuşi fotograf? Ce, a făcut şi poze? Şi dacă da, ce dacă?! Aaa, sînt valoroase? Să te ţii acum fotografii de Brâncuşi ce vor fi găsite prin aşa-zisele cufere uitate şi poduri de case din România, nu am avut noi greţuri să falsificăm sculpturi, dar altminteri nişte biete fotografii, care au fost mereu tributare gras tehnicii, acum extrem de dezvoltată. Ne-am strigat din acest colţ de pagină indignarea pentru tentativele de a ne prezenta nişte orori drept sculpturi necunos-cute ale maestrului, sperăm că nu vom constata şi tîrîrea artei fotografice în acest proces ires-ponsabil. De altfel, noi ne-am folosit deja de o fotografie regizată şi realizată de Brâncuşi şi nu altfel decît pentru a ilustra o bancnotă postrevoluţionară. E drept, atunci nu apăruseră moştenitori fără chip care să cea-ră bani şi numai dacă te gîndeşti la Brâncuşi.

Brâncuşi a fost un pionier şi în arta fotografiei, unde l-a introdus primul filosof al acestei arte, Man Ray. Din fericire, Brâncuşi a avut grijă de posteritatea sa şi din acest punct de vedere pentru că multe fotografii ni-l arată în atelierul său şi modul cum este aşezat el şi absolut toate obiectele din jurul lui nu este absolut deloc întîmplător, este eseul fotografic în sine. Multe lucruri interesante se găsesc, desigur, în cele 560 de negative şi peste o mie de fotografii rămase în donaţia Brâncuşi făcută statului francez la dispariţia sa, în 1957, dar de-a dreptul uimitoare sînt creaţiile finite, cele şlefuite cu mare grijă pentru fiecare detaliu, aşa cum făcea maestrul, şi soclurile pentru lucrările sale care făceau parte efectiv din sculpturi. De fapt, asta este, fotografiile lui Brâncuşi, cu el şi cu sculpturile lui, fac parte din arta marelui hobiţean. Iar 1 septembrie este ziua descoperirii artei fotografice a lui Brâncuşi în România.