Dintr-o bucată

Printre comentariile de pe un blog politic am întâlnit unul interesant, cel puţin în forma sa. Autorul îi reproşează lui Cristian Preda orientarea către modelul francez. Ce propune în loc anonimul nos-tru? "Ca formă de guvernă-mânt, să ale-gem între monarhie constituţională şi republica parlamentară, cele mai frecvente (şi în niciun caz republica prezidenţială sau semi-prezidenţială, cele mai rare), ca sistem de vot să alegem vot proporţional (cel mai frecvent, şi în niciun caz vot majoritar, cel mai rar), Parlament bicameral şi nu unicameral (absolut toate ţările din UE de mărime cel puţin egală cu a României au par-lament bicameral)".

Într-adevăr, de ce? Pare rezonabil. Oricum, un argument mult mai "aşezat" decât ridicolul "Prezidenţialism înseamnă dictatură!".

Însă un asemenea regim-standard nu există nicăieri. Nici măcar în Uniunea Europeană. Nu există, în acest context, un canon de la care e imprudent să deviezi. Nu există un fel de "cale de mijloc" evidentă. Un regim-şablon.

Să luăm distincţia monarhie-republică. Există un model dominant? Din 27 de state UE, doar 7 sunt monarhii. Dintre cele 20 de republici, fiecare e diferită de cealaltă. Una e prezidenţială (Cipru). Una are regim semi-prezidenţial consolidat (Franţa). Una are "prezidenţialism de faţadă", cu o formulă unică (Austria).

Au rămas 17. Haideţi să vedem câte sunt "parlamentare" la modul strict, cu Preşedinte ales indirect. Doar 7. Chiar şi aici avem o varietate de situaţii. Uneori, Preşedintele este ales direct de Parlament (Malta). Alteori, într-o sesiune specială a Legis-lativului, unde participă şi reprezentanţii regiunilor (Italia). Sau într-un Colegiu Electoral, dacă Parlamentul nu poate degaja o majoritate (Estonia). Autoritatea acestui gen de Preşedinte variază foarte mult.

În 10 state ale UE sunt alegeri directe. Dar şi aici avem situaţii diferite. Unii Preşedinţi par să aibă funcţii mai consistente şi o mare vizibilitate internă. Actuala Preşedintă a Lituaniei are centura neagră în Karate şi este o conservatoare care şi-a zdrobit adversarii din primul tur al alegerilor prezidenţiale. Pe de altă parte, actuala Preşedintă a Irlandei a fost aleasă într-un scrutin fără contra-candidaţi, într-un post considerat de regulă ca fiind mai degrabă ceremonial.

Şi atitudinea faţă de alegerile directe a variat. Ungaria la renunţat la ele, Slovacia dimpotrivă, a renunţat la alegerea indirectă.

Atunci poate că "votul proporţional" e un asemenea numitor comun? Dar două dintre cele mai mari democraţii europene (Marea Britanie şi Franţa) au vot majoritar, nu proporţional. Nici Senatul polonez şi nici cel spaniol nu sunt alese proporţional. Camera superioară a Sloveniei nu e aleasă direct. Italia a schimbat sistemele electorale unul după altul. Olanda are circumscripţie unică naţională. Lituania, "vot paralel" (semi-ma-joritar).

Dar chiar denumirea de "sistem proporţional" ascunde o varietate extraordinară şi, frecvent, rezultate deloc proporţionale: Vot Unic Trans-ferabil (Irlanda), MMP (Germania) şi diverse versiuni ale votului pe liste (acestea fiind, de regulă, deschise, nu blocate).

Rămâne bi-cameralismul. Anonimul ştie, probabil, că majoritatea statelor UE sunt unicamerale, aşa încât adaugă o condiţie externă: ca populaţia să fie "de mărime cel puţin egală cu a României". Las la o parte că legătura între uni- sau bi-cameralism şi populaţie există doar în imaginaţie. Am să joc jocul propus de criticul nos-tru. Problema e că distribuţia populaţiei între statele UE e atipică, statistic vorbind. Doar unul singur (România) e în clasa "20 de milioane de locui-t-ori". Cele cu populaţie mai mare sunt foarte departe (plus 17 milioane, Polonia), mai departe decât primul regim uni-cameral (minus 10 milioane, Grecia). Iar dintre cele 6 state cu populaţie mai mare, doar Polonia şi Italia au un Senat relevant pentru discuţia noastră.

Unde este, aşadar, statul european cu un Preşedinte ales doar de parlamentari, cu un Legislativ bi-cameral "normal" şi cu un sistem de vot strict proporţional? Vedeţi că nici măcar nu mă obosesc să introduc condiţii suplimentare - "cu populaţie similară", "de confesiune ortodoxă", "stat unitar" etc.

Aţi văzut, desigur, fotografiile acelea compozite publicate în diferite reviste. Se preiau trăsături remarcabile de la diferite actriţe. Una are ochi frumoşi, alta are un păr superb. Dar rezultatul este o oroare. Figura astfel compusă e bizară, strâmbă, artificială.

Există două moduri de a greşi. Unul e să minţi sfruntat sau să spui prostii evidente. Al doilea e mai greu de detectat. Mimezi bunul-simţ. Prinzi informaţii de ici şi de colo, după cum îţi convine, le lipeşti de câteva observaţii decente, decupezi câteva detalii incomode şi dai cu vopsea frumos colorată. Mergi pe bâjbâite, ca acei turişti care se învârt în cerc prin pădure, fiind convinşi că fiecare pas se leagă de precedentul.

Dar bunul-simţ e dintr-o bucată. Ne trebuie curaj şi viziune. Reformarea acestui stat nu se poate face pe bază de colaje, de improvizaţii.