EDIŢIE DEDICATĂ Douăzeci de ani, într-o direcţie greşită

• Mortalitatea printre pensionari a crescut brusc

• Ocuparea economică: minus 3,1 milioane persoane

• Fiecare salariat din economia reală susţine băneşte alte trei persoane: pensionari, şomeri sau din administraţie

1) Evoluţia pe sold a indicatorilor demo-economici:

- ocuparea economică a populaţiei a scăzut cu 28% (-3,1 milioane persoane);

- numărul salariaţilor a scăzut cu 42,3% (-3,6 milioane persoane);

- numărul pensionarilor a crescut cu 55,6% (+ 2,2 milioane persoane);

- şomajul a devenit un fenomen concret care afectează o bună parte din populaţia în vârstă de muncă;

- populaţia în şomaj a crescut faţă de 1991 cu 134,4% (+0,45 milioane persoane);

- rata de dependenţă standard (numărul de pensionari şi şomeri care sunt finanţaţi din veniturile unui salariat) a crescut de la 0,4 la 1,4 persoane dependente la 1 salariat!;

- rata de dependenţă completă [numărul de persoane ocupate salarial şi indemnitar în economia publică, în economia uzurară + persoanele finanţate în economia veniturilor de înlocuire (pensionari în plată + şomeri în plată)] care revin la o persoană ocupată în economia reală a ajuns la o valoare alarmantă şi, deopotrivă, dezarmantă: 2,8 : 1!

Cauzele din care a decurs această stare de lucruri sunt irefutabile:

- destructurarea ocupării în economia reală (contracţia cu aproape 52% a ocupării, de la 6,61 milioane persoane la 3,19 milioane persoane nu mai necesită comentarii!);

- intervenţiile para-economice asupra economiei reale convocate de privatizarea precară a activelor din economie (procesul a eşuat într-o manu-facturare a privatizării "pentru privatizare" şi pentru clientelă!); patrimoniul real funcţional şi operaţional de active din economie a fost alienat în proporţie de 42%!

- gonflarea nefuncţioanală a ocupării în economia publică pentru a răsplăti camarila politică şi clientela de partid (+ 492 mii persoane);

- înlocuirea politicilor publice de consolidare a păcii sociale cu politici precare de întreţinere/mentenanţă a păcii sociale (de amânare a deznodământului!) prin licenţieri (însoţite de compensaţii din bani publici) şi pensionări anticipate.

2.Cauzele care târăsc România în depresiune economică:

1- manu-facturarea promiscuă a oportunităţilor generate de tranziţie şi privatizare;

2- non-respectul faţă de mecanis-mele fondatoare care guvernează fluxurile de valori negociabile într-o economie de piaţă;

3- neînţelegerea pe fond a cererii de sinergie în administrarea structurală a economiei României;

4- precaritatea adoptată ca fundament al deciziei în politicile publice;

5- pervertirea şi alienarea actului de putere în raport cu mandatul de finalitate încredinţat de suveran şi confiscarea dreptului la bunăstare al populaţiei statuat prin convenţia constituţională;

6- confiscarea în interes propriu a atributelor suveranităţii şi înlocuirea vinovată a priorităţilor agendei publice cu priorităţile degajate de cerinţele perpetuării la putere;

7- distrugerea făţişă a patrimoniului naţional de valori de management (economic, politic, juridic şi social) prin desconsiderarea expertizei autentice şi înlocuirea ierarhiei acestuia cu o ierarhie promiscuă, agreată şi ordonată după sprijinul financiar şi relaţional dat Puterii.

Periplul pierzaniei, însă, a început cu erorile crase care au însoţit guvernarea Tăriceanu (2005-2008) care, procesând "sui generis" adagiul "după mine potopul" a neo-liberalizat jaful din economia reală (soldul real după 4 ani de guvernare reprezintă un export de avuţie naţională fără echivalent, care depăşeşte 22 miliarde euro!) şi - manufacturând o creştere economică bazată pe exacerbarea consumului "pe veresie" în detrimentul ocupării salariale real utile - a disturbat, odată ajuns la masa critică (2008), toate fluxurile economice, cu repercusiuni încă imposibil de evaluat consistent în domeniul social şi politic.

Neînţelegând profunzimile crizei, esenţele din care decurge şi procesând dispreţul funciar faţă de agenda publică, nou veniţii "la frâie şi hăţuri" au considerat că amânarea deznodământului este posibilă prin apelul la datoria publică internă şi externă şi, gestionând pro-ciclic ocuparea, indemnizarea şi salarizarea în economia publică, au convocat colapsul în toate structurile complexului societal.

Bilanţul nou-venitei puteri după un an de guvernare este, dincolo de jaful nedisimulat o dovadă - specioa-să prin lipsa de precedent - că manipularea "naşte monştri", că reaua credinţă în derularea actului de guvernare, însoţită de nerozie patentă, poate ucide din culpa şi din afara ei.

După guvernarea Tăriceanu, în anul 2009:

1- deficitul bugetar degajat de politicile publice "comise" a reprezentat 7% din PIB şi a fost acoperit prin datorie publică internă (34.935 milioane lei aproximativ 8,5 miliarde euro!) şi prin datorie publică externă (1,5 miliarde euro);

2- numărul firmelor scoase din fluxurile economice: peste 160.000 unităţi;

3- numărul locurilor de muncă desfiinţate pe calea restrângerii şi încetării activităţii economice: peste 700.000; pierderea de PIB estimată prin câştigul salarial mediu amputat şi contribuţiile sociale în sarcina angajatorului): 16,9 miliarde lei (aproximativ 4,0 miliarde euro);

4- exportul de avuţie naţională fără echivalent (măsurat prin dobânzi şi comisioane la creditele externe + contribuţii externe cu şi fără contra-partidă asumate pentru a fi "în rândul lumii"): aproximativ 3,0 miliarde euro

5- distribuiri clientelare de remuneraţii, bonusuri, comisioane şi redevenţe (din diferenţe de preţuri şi tarife): aproximativ 3,5 miliarde euro;

6- resurse legale neîncasate (din non-fiscalizarea PIB-ului creat în economia ne-fiscalizată + arieratele din economia reală): aproximativ 3,0 miliarde euro.

Totalul este dezarmant şi, deopotrivă cutremurător: într-un singur an, pierderi de 22 miliarde euro! Cam cât au însemnat însumat, în răbojul portofoliului său putred, guvernele Tăriceanu în 4 ani !!!

Anul 2010 a început şi continuă sub aceleaşi auspicii. Cu excepţia deciziei de a asigura resursele financiare necesare funcţionării economiei publice şi economiei asigurărilor sociale prin contractarea de noi împrumuturi externe şi de pe piaţa interbancară autohtonă care încă funcţionează, nici pe durata anului 2009, nici în primele 4 luni ale anului în curs nu s-a decis şi nu s-a implementat nicio măsură de contracarare a stării de avarie care s-a instaurat cu acte în regulă din septembrie 2008!

Luând în considerare tragerile de credite externe (a 2-a tranşă eliberată de Comisia Europeană în martie curent - 1 miliard euro) şi introducând în ecuaţia îndatorării creditele pe termen mediu şi lung atrase de pe piaţa internă (14.668,2 milioane lei - în echivalent, 3,6 miliarde euro) constatăm că "până la Rusalii" excedentul de cheltuieli generat de guvernare însumează deja 4,6 miliarde euro!

Fără a face, propriu-zis, un proces de intenţie - comparaţia masei creditelor atrase (în numele şi pe spinarea românilor) cu deficitul BGC naşte semne uriaşe de întrebare! Trebuie remarcat faptul că efectele legitim aşteptate din îndatorarea publică masivă (stoparea efectelor economice şi sociale emanate de depresiunea economică pe care o traversăm, stimularea ocupării în economia privată ca suport în refacerea producţiei autohtone de venituri curente utile ieşirii din criză şi al restaurării eficiente şi eficace a fluxurilor economice) sunt amputate "ab ovo" prin însuşi modul în care a fost gândită această politică de îndatorare.

Dovezile irefutabile ale acestui adevăr trist sunt conţinute în cuprinsul memorandumurilor de împrumut negociate şi în deciziile politice cu privire la consumul de bani publici, decizie în care cererea de eficienţă economică, eficacitate socială şi justiţie societală, indiferent că vorbim de investiţiile şi achiziţiile publice, de susţinerea producţiei veniturilor curente (fie ele din activitate sau de înlocuire), a ocupării salariale în economia reală, a sănătăţii publice sau de conservarea patrimoniului naţional, care excelează prin lipsă.