EDIŢIE SPECIALĂ DEDICATĂ ZILEI NAŢIONALE A ROMÂNIEI - ÎNTÂI DECEMBRIE Şapte zile

• 1. De Paşte

(29.04.2019)

În a doua zi de Paşti, mi-am amintit că am făcut o notiţă în vacanţa de la Dubrovnik din 2016, pe care am amplificat-o mai încolo şi care arată o continuitate de preocupare, de la an la an, nu asupra avatarurilor religiei, ci asupra felului cum se instituie sacrul. Într-un final pe care nu l-am datat, dezvoltarea a primit titlul de "Paradisul", pentru un motiv pe care nu mi-l amintesc.

• 2. De Ziua Naţională

(Mixaj în 27.10.2020)

Astăzi am decis să articulez fragmentele disparate şi a rezultat succesiunea care urmează.

Câţiva colegi mi-au atras atenţia că s-ar fi potrivit mai bine să public textul acesta de Crăciun sau de Paşti, dar, cum unii susţin că sfinţenia îşi are originea în ritualurile omeneşti, am găsit nimerit să o fac de Întii Decembrie, ca închinare Zilei noastre Naţionale.

• 3. De Anul Nou

(31.12.2017)

Definiţia noţiunii de "sacru" drept "ceva care stă pentru altceva" (ca la Mircea Eliade) este deficitară, pentru că această relaţie dintre "ceva" şi "alt­ceva", deşi pare convingătoare, este mai curând o constatare empirică asupra felului în care este generat sacrul şi întrucât sacralitatea însăşi este greu de conceput ca manifestându-se fără participarea omului, probabil că o definiţie mai adecvată ar trebui să se refere la sacru ca la o trăire omenească, fără să mai fie necesară precizarea dacă ea ar fi un ecou al onticului, sau dacă se datorează unui stimul cultural, pentru că originea este indiscernabilă.

Observaţia este cu atât mai îndreptăţită cu cât, în aceiaşi termeni, Umberto Eco defineşte noţiunea de "semn" ("semnul este ceva care stă pentru altceva") şi, aparent, am avea una şi aceeaşi definiţie pentru doi termeni diferiţi - "sacru" şi "semn" -, ceea ce teoretic n-ar fi acceptabil.

Dar, dacă, pe de o parte, noţiunile de "Dumnezeu" şi "sacru" se suprapun, iar, pe de altă parte, cele de "cuvânt" şi "semn" se suprapun şi ele, atunci constatăm că nu mai pare întâmplătoare confuzia dintre sacru şi semn, întrucât identitatea lor este asertată în celebra frază de introducere în Evanghelia după Ioan:

"La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul"

(Evanghelia după Ioan, Capitolul 1;1).

Această joncţiune din Biblie între teorii asupra unor subiecte distincte - teoria religiilor şi teoria semiotică - pare îndeajuns de spectaculoasă şi de satisfăcătoare ca să sugereze, convenabil, că depăşeşte coincidenţa, ci chiar indică un invariant de gândire din care izvorăşte exegeza cabalistică asupra textului, autorului, cititorului şi Universului, astfel ca ele să poată fi concepute, inclusiv, drept una şi aceeaşi entitate.

• 4. Paradisul

(Nedatat - probabil, vara 2016)

Confuzia între "semn" şi "sacru" este fertilă, conferind sacralitate dis­cursului, simbolurilor sau miracolelor cotidiene, de pildă.

Dar este şi periculoasă, justificând, de exemplu, iconoclasmul ca mişcare cultural distructivă.

Desigur, tehnic vorbind, sacrul presupune semnul, căruia îi adăugăm efortul asocierii cu intangibilul, (în forma sa cea mai radicală, inexistentul din ordinea existenţilor cunoscuţi, acea entitate corespunzătoare unei sensibilităţi sufleteşti, dar care nu poate fi nici percepută senzorial şi nici nu poate fi gândită).

Efortul acestei asocieri furnizează, el însuşi, experienţa unei intensificări a trăirii sufleteşti, la care, de altfel, se şi poate limita procesul sacralizării, dar, în orice caz, definiţia noţiunii de "sacru" merită să nu se reducă la o relaţie semiotică, ci să includă atât starea sufletească pe care ea o poate prilejui, cât şi experienţa din ocazie.

Sub această perspectivă, iconoclasmul contează drept extremism, urmărind purificarea experienţelor şi trăirilor sacre de relaţia semiotică.

• 5. De Crăciun

(Nedatat - probabil, 2017)

Semnul nu condiţionează cu prezenţa (aceluia pentru care stă) operaţiunile intelectuale în care este implicat, astfel că permite eroarea şi falsul în sens logic, dar şi iniţierea unei aşa-zise corespondenţe cu absenţa (luată ca revers ontologic), în această din urmă variantă dobândind potenţialul să denoteze orice (eventual, totul), şi cu atât mai mult nimicul (bănuiesc că denotatul nu este altceva decât un produs intelectual).

În reciprocitate, absenţa reclamă sus­pendarea semnului care i-ar fi fost alocat, atât ca nume, cât şi ca reprezentare, justificând, astfel, calea tainică (arcanizarea) a declanşării.

• 6. 21.03.2018

Jorge Luis Borges găseşte că diferenţa dintre o carte clasică şi o carte sfântă este că prima tolerează neglijenţele, în timp ce a doua este postulată drept perfectă.

Pentru că exemplifică prin Iliada ideea de carte clasică, este nimerită maxima latinească "Quandoque bonus dormitat Homerus", ilustrând astfel că, de fapt, diferenţa dintre cartea clasică şi cea sfântă se originează în calităţile atribuite autorului şi că, deci, într-o măsură, ţine de atitudinea cititorului (fără să mai continuăm înlănţuirea, licită, de altfel, prin care să stabilim ce determinanţi o cris­talizează).

În opinia mea, Cabala, similar cu "O mie şi una de nopţi", creşte din ipoteze şi consecinţele lor, reconfigurând raporturile dintre autor, text şi cititor, ipoteză după ipoteză, identificând noţiuni care îndeobşte stau separat, astfel că, uneori, autorul şi textul sunt unul şi acelaşi lucru, iar, alteori, cititorul caută să devină autor, prin intermediul textului, ceea ce funizează răsturnarea cronologiei şi, într-un alt caz, textul şi universul sunt una, ba chiar sunt una cu autorul şi printr-una dintre consecinţe, cu însuşi cititorul.

Poate că observaţia lui Borges, că atitudinea faţă de o carte sfântă este deosebită de cea faţă de altfel de carte, are însemnătatea că ipotezele din Cabala şi consecinţele lor nu ar fi fost posibile fără certitudinea perfecţiunii cărtii, asigurată de sacralitatea ei - aceasta din urmă rezultând din aura distinctă pe care i-o conferă rolul ei în lume.

Borges vorbeşte despre Carte ca ghid al celor ce sunt transmise oral, ceea ce mă face să visez despre felul interactiv în care s-ar fi putut constitui Cartea, rolul său de ghid în rezolvarea problemelor factuale, introducerea de soluţii originale (respectând principiile prezente în Porunci) şi consacrarea textelor noi (canonizarea lor), când problema la care răspunde se dovedeşte generală; în sfârşit, metafora Cărţii a cărei oralitate îi dă flexibilitatea să coboare pe pământ, în locul în care apare o problemă care îi reclamă intervenţia şi să-şi ia zborul după ce a soluţionat-o, urmărindu-ne viaţa din înaltul cerului, plutind în jurul planetei, o libertate care i-a fost retezată după prima consemnare în scris, dar nu cu totul, pentru că literele nu au avut semne de punctuaţie, spaţiile nu au separat cuvintele şi nici propoziţiile, fără să mai vorbim de vocale, care, nefiindu-i alocate, nu au definit textul, ci încă a mai rămas libertatea citirii în mai multe feluri; dar odată cu prima traducere, a fost aleasă o singură citire şi singura libertate rămasă a fost interpretarea; toată această "hăituire" a cărţii, prinsă din zborul său în jurul lumii şi priponită într-o singură citire inscripţionată a avut drept rezultat constituirea aurei sale de sacralitate, ceea ce, după cum am spus-o, a legitimat varietatea de ipoteze şi urmărirea consecinţelor lor, în Cabala; astfel, Cabala devine o cale de recuperare a zborului iniţial.

• 7. Un caz dubios de miracol

(28.04.2019)

Am scris textul de mai înainte, cu un an în urmă, în ziua sosirii din vacanţa din Thailanda, unde încheiasem de parcurs cartea lui Moshe Idel "Perfecţiuni care absorb/Cabala şi interpretare", pe care am tot citit-o vreo patru ani, prin locurile cele mai exotice în care am fost dus vreodată.

Astăzi, în prima zi a Paştelui ortodox, am reluat citirea cărţii lui Idel şi cred că a avut loc un caz dubios de miracol, pentru că, la pagina 22 (Editura Polirom/2004), la subtitlul "II. Iudais­mul: de la un centru geografic, la unul textual", era scris:

"Religia evreiască a suferit schimbări substanţiale în decursul mileniilor. Una dintre cele mai importante a fost trecerea de la o religiozitate nomadă, concentrată în jurul Tabernacolului mobil, aşa cum este descrisă în Pentateuh, la o religiozitate mai stabilă, centrată pe Templul stabil, cum apare în alte părţi ale Bibliei ebraice, şi, în cele din urmă, la o religie axată pe scrierile canonice: Biblia şi textele rabinice. Renomadizarea iudaismului postbiblic s-a caracterizat prin noua sa gravitare în jurul cărţilor şi al studierii lor [...]".

La prima vedere, textul meu posttailandez nu este decât o dezvoltare oarecum poetică a acestuia din cartea lui Idel, pe care, indubitabil, îl citisem înainte să-l scriu pe al meu.

Circumstanţele sunt chiar mai severe, pentru că, în realitate, documentarea mea pe subiect nu este temeinică.

Pare cert că textul meu picura din cel al lui Idel.

Îmi amintesc bine (deoarece situaţia nu este foarte diferită nici astăzi) că, la început, n-am prea înţeles ce scrie Moshe Idel, nu eram familiarizat cu Cabala şi nici cu nivelul de tratament administrat de autor.

În al doilea rând, dar legat de primul, eu, unul, nu îmi amintesc de paragraful citat, astăzi l-am citit prima dată, deşi este o recitire.

Dar, cel mai important contraargument, este că eu spun altceva decât Moshe Idel: eu vorbesc despre constituirea sacralităţii ca perfecţiune şi concomitenţa eliberării din ne­mişcare, în timp ce el explică un proces istoric.

Cred că întâmplarea aceasta este un miracol, e adevărat, îndeajuns de dubios.