EDITORIAL Calea regală

Supusul Majestăţii Sale Regina Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Anthony Charles Lynton Blair, şi-a încheiat cariera politică. Evenimentul a fost transmis pe toate canalele de ştiri ale lumii, în direct, ca şi cînd ar fi avut o importanţă globală. Privit din perspectiva realităţilor zilei, însă, el nu părea să treacă de pragul faptului divers, stîrnind curiozitate, dar nu mai mult. Care este, totuşi, adevărata măsură cu care putem surprinde distanţa de la eveniment, la Istorie?

Anvergura lui Blair nu poate fi receptată decît în contextul spaţiului politic în care a evoluat şi pe care a ajuns să-l modeleze, de la înălţimea funcţiei de lider al Partidului Laburist şi Prim Ministru al Guvernului Majestăţii Sale. Nu un lider printre alţii, ci acela care a redefinit modelul socialist al laburismului britanic; nu un prim-ministru între alţii, ci unul care şi-a condus partidul la trei victorii electorale consecutive şi a făcut din Downing Street 10 reşedinţă personală pentru 10 ani. Fapte fără precedent în istoria laburiştilor. Atunci cînd majoritatea Europei şi, mai ales, Statele Unite erau hipnotizate şi răvăşite de "Revoluţia conservatoare", Tony Blair a transformat Marea Britanie într-o insulă politică pe care conservatorismul părea mai degrabă un dinozaur nefericit, decît o alternativă realistă la " A treia cale", căutată şi găsită de Blair.

Ce rămîne, însă, dacă scoatem "succesul" din ecuaţia personajului?

Faptul cel mai relevant este că Blair întruchipează, convingător, ascensiunea reuşită a "generaţiei beat" la funcţiile de decizie, cele mai înalte, din democraţiile obosite ale Europei. Un tînăr născut în mediul standard al clasei de mijloc, care-l are ca model al adoles­cenţei pe Mick Jagger!!, nu ratează chitara şi formaţia rock de liceu numită, în cazul lui, "Bîrfe urîte", se vede promotor de muzică rock în anii primei tinereţi, cu greu ar fi primit o recomandare pentru funcţia de premier laburist de succes, în Marea Britanie a anilor "60 sau chiar "70. Urcuşul în politică nu este uşor pentru nimeni şi nimeni nu este predestinat succesului. Un lung şir de condiţii specifice, de întîmplări şi croşetări ale celor care deţin puterea în structurile de decizie ale partidului au făcut din tînărul Blair un membru al Camerei Comunelor în 1983, fix la 30 de ani, întărind falanga "scoţienilor" care conduce destinele laburiştilor britanici de peste 100 de ani. Succesul a venit, însă, nu înainte de prima înfrîngere, în alegerile parţiale pentru circumscripţia din Beaconsfield, unde abia a adunat de 10% din voturi. Pe vremea aceea, era un "socialist" standard al modelului britanic şi occidental: "Sunt un socialist nu datorită lecturilor care mi-ar fi înfierbîntat imaginaţia intelectuală, nu datorită unei tradiţii asumată fără a gîndi, ci datorită credinţei că, în varianta lui cea mai bună, socialismul corespunde în cea mai mare măsură unei existenţe care este atît raţională, cît şi morală. El afirmă cooperarea, nu confruntarea, camaraderia, nu frica. El propune egalitatea". Pe vremea aceea, Partidul Laburist britanic se autodefinea ca fiind unul de sorginte socialist-democratică. După numai un an în Camera Comunelor, are deja un loc, modest, desigur, pe banca parlamentară aflată imediat în spatele celei ministeriale. În timp ce el urca relativ repede, dar nu neapărat spectaculos, treptele ierarhiei în partid, devenind din 1988 membru al "Cabinetului din umbră", ca secretar de stat pentru Energie, iar un an mai tîrziu, ministru pentru problemele muncii în acelaşi "cabinet fantomă", Partidul Laburist se adînceşte în criza politică generată de înfrîngerile succesive suferite în alegerile generale. După a patra, liderul Neal Kinnock se retrage din fruntea partidului, iar învingătorul său politic, conservatorul John Major, îl desemnează graţios, membru al Comisiei Europene, din partea Marii Britanii. În 1994, moartea subită a liderului John Smith creează o neaşteptată şansă pentru Blair. Devine liderul partidului şi al opoziţiei parlamentare. Lansează temele "revoluţiei laburiste", pe care o numeşte modest doar "Noul Laburism", ale cărui priorităţi sunt doar trei: educaţia, educaţia şi educaţia! În doar trei ani schimbă radical percepţia publică asupra laburismului, căruia îi dă nu doar o nouă şi atractivă faţă, ci şi un nou spirit, ancorat în realităţile despre care lumea vorbeşte zilnic, dar pe care politicienii, pînă la el, nu avuseseră curajul şi inspiraţia să le transforme în priorităţi politice absolute. După victoria în alegerile din 1997, începe pentru Blair, Istoria.

Nu există lideri politici necontestaţi, nici iertaţi vreodată de concurenţa şi intrigile celor care vor cu tot dinadinsul să le ia locul. Dacă a păţit-o Winston Churchil, e clar că o păţeşte oricine! În ciuda imaginii acreditate cu insistenţă de media şi de inerţia percepţiilor comune, Tony Blair nu a plecat din fruntea laburiştilor, a Guvernului Majestăţii Sale şi din viaţa politică, nici pentru că pierduse încrederea compatrioţilor săi, nici pentru că alegătorii n-au putut să-l ierte pentru asocierea atît de puţin critică cu dispreţuitul preşedinte american George W. Bush, nici pentru că a implicat Marea Britanie într-un război din care cu greutate ar putea ieşi avantajos, nici pentru că a îndrăznit să înfrunte pe faţă şi să contrazică, prin deciziile sale, opinia generală a publicului britanic despre război şi rosturile lui politice şi nici pentru că nu era, nici pe departe, un favorit al Casei Regale de Hanovra, în special a Prinţului de Wales. Tony Blair şi-a făcut ieşirea din scenă în singurul mod permis de "Calea regală": puternic, chiar şi contestat; iubit, chiar dacă nu toţi admiratorii săi de azi mai au curajul să o spună, cu toată gura, aşa cum o făceau bucuroşi, acum un deceniu. Nu forţat de împrejurări, ci sub imperiul dialogului cu Istoria.