EDITORIAL Cu ce ne-am ales

Bilanţul presupune, din capul locului, o simplificare. Iar simplificarea este, nu de puţine ori, antecamera denaturării, a contrafacerii şi mistificării, chiar dacă este invocată drept condiţie a clarităţii şi a esenţializării. Pînă de curînd, doar bilanţul contabil părea să fie o excepţie. De cînd cu scandalul "Enron" şi cu prăbuşirea uneia dintre cele mai mari case internaţionale de consultanţă, "Andersen", putem constata, fără reţineri, universalitatea condiţiei bilanţurilor. Depinde de cine le face şi pentru cine le face!

Aşadar, cu ce ne-am ales din anul politic 2006?

Guvernul s-a exprimat politic prin aceleaşi mijloace, cu efecte care merg de la ineficienţă, pînă la irelevanţă. Tone de propuneri legislative, vărsate cu camionul în curtea Parlamentului, plus legiferarea abuzivă direct din Palatul Victoria, pe cărarea demult bătătorită a ordonanţelor de urgenţă! Nimeni nu poate spune cărui scop servesc miile de "iniţiative legislative" şi dacă au cea mai mică legătură logică şi politică cu programul de guvernare anunţat şi aprobat de Parlament. Ele au, desigur, o finalitate: sunt făcute să servească un interes local, de partid sau de grup, iar pe deasupra trebuie să arate că "guvernul se preocupă", iar parlamentarii noştri sunt mai harnici decît ai voştri. Doar că joaca aceasta inconştientă cu legislaţia produce efecte dezas­truoase, atît pe plan economic, cît şi juridic. Iar 2006 nu face excepţie. Spre deosebire de anul trecut, însă, anul acesta Guvernul a ratat şi momentul esenţial al Bugetului. În loc de luna noiembrie, ne-am trezit cu două-trei zile înainte de Crăciun că încă nu avem Bugetul pentru anul viitor. Iar dacă Guvernul şi Cotroceniul n-ar avea în coaste sula ascuţită a Comisiei Europene, foarte probabil că n-am fi avut buget decît prin ianuarie-februarie. Cum Uniunea e interesată, în cel mai înalt grad, să-şi primească "contribuţia" din partea României, înainte de a începe să verse spre ea "fonduri", legea bugetului a trecut doar pe inerţie şi negocieri locale la nivelul grupurilor şi al grupusculelor parlamentare, pe care Guvernul şi Alianţa le mai pot mobiliza. Nici cu legile fiscalităţii nu stăm prea bine şi este posibil ca improvizaţiile, plus speranţa fără de limite că "merge şi aşa", să aibă un preţ destul de piperat pentru noi, plătitorii de impozite. De altfel, deşi se reclamă de la o filosofie politico-economică liberală, guvernul coaliţiei DA face exact ce ştia să facă şi guvernul RSR, adică să cheltuiască cu nonşalanţă sume faraonice, pentru scopuri tot mai puţin relevante din perspectiva dezvoltării sociale. Dar, pentru ca să le cheltuiască, trebuie să le aducă cineva în vistieria guvernamentală. Singurul vehicul cunoscut pentru această operaţiune este Măria sa Impozitul. Cît mai mare şi cît mai diversificat!!! De altminteri, într-una dintre puţinele sale apariţii mediatice necen­zurate de "specialiştii de imagine", cu o sinceritate frizînd inconştienţa, Premierul a recunoscut că problema bugetului este una singură: cum să umplem conturile! Nicio tresărire, nici măcar umbra ideii că o parte din cheltuieli ar putea fi reduse, de exemplu cheltuielile cu birocraţia guvernamentală nu a tulburat lobii frontali ai guvernanţilor. Noroc că Guvernul nu e singur sub această apăsătoare povară. El primeşte o binevenită mînă de ajutor, cînd este vorba de a cheltui, fireşte, de la primării şi alte autorităţi locale.

Un bilanţ pe teme dezavantajează clar atît coaliţia de guvernare, cât şi opoziţia. Ideea unei agende politice a fost cu totul străină spaţiului politic românesc, în acest an. Lozinca "integrării europene" şi sperietoarea "aşa ne cere Bruxelles-ul" au fost singurele motivaţii pe care guvernanţii s-au străduit să ni le înfăţişeze ca linii de forţă ale acţiunii lor. Nimeni nu s-a străduit să ordoneze teme şi priorităţi. Guvernarea s-a limitat la răs­punsuri, mai mult sau mai puţin coerente, faţă de impulsurile venite din partea Uniunii Europene. Avanscena a fost ocupată pentru o bună bucată de timp de reformele din domeniul justiţiei, reduse în cele din urmă la o luptă surdă între ministrul justiţiei şi corpul judecătorilor. Pentru a reuşi reformele, se pare că preţul a fost ignorarea esenţialului, necesitatea unei schimbări radicale a sistemului. El nu poate fi reformat, pe de o parte, din cauza faptului că cei care l-au făcut au fost oameni pentru care justiţia nu avea nimic de-a face cu dreptatea şi administrarea ei în condiţii legale, ci cu dictatura şi supunerea interesată faţă de deţinătorii puterii politice. Pe de altă parte, pentru că instituţiile dreptului din România, începînd cu legile şi terminînd cu procedurile, sunt croite pentru a servi un regim al dictaturii şi nu condiţiile libertăţii. Iar "revoluţia" aceasta nu este nici azi realizată în Justiţie. Poate şi pentru faptul că responsabilii guvernamentali sunt atît de absorbiţi de entuziasmul "reformelor"!

Cel de-al doilea domeniu de prim plan, al guvernării, a fost cel al "afacerilor interne". O zonă tematică uriaşă, care merge de la combaterea criminalităţii, pînă la controlul eficient al circulaţiei legale şi nelegale a persoanelor pe teritoriul României, de la problemele administraţiei locale, pînă la perfecţionarea legislaţiei privind funcţionarea autorităţilor însărcinate cu ordinea publică. Învelite de regulă într-o ceaţă comunicaţională, din care misterul este partea cea mai semnificativă, rezultatele guvernării în acest domeniu nu par să fie mai mari, ori mai pline de succes decît în domeniile economice. Reforma administraţei nu pare să fi făcut paşi prea mari în ultimul an, birocratizarea nu numai că nu a scăzut, ci creşte cu fiecare directivă legislativă, iar trăsătura dominantă a instituţiilor administrative din România, aceea că sunt făcute pentru interesele celor "dinlăuntru" şi împotriva "celor din afară", nu numai că nu s-a atenuat, a căpătat accente stridente.

Dacă tragem linie şi adunăm, rezultatele guvernării din acest an sunt o contribuţie directă la menţinerea şi adîncirea sub-dezvoltării economice interne, la creşterea decalajelor şi solidificarea inegalităţilor sociale, prăbuşind definitiv anumite grupuri şi comunităţi în prăpastia fără ieşire a "sărăciei structurale", la intrarea României în spaţiul economic puternic concurenţial al Uniunii Europene fără niciun proiect care să asigure plasarea favorabilă a economiei româneşti, ori dezvoltarea ei în viitor. Nu-i de mirare că noul membru al Uniunii Europene, România, a fost tratat cu aroganţă de guvernele unor state cu economii foarte puternice, care s-au grăbit să-şi "protejeze" pieţele şi cetăţenii de "invazia barbară" a românilor şi a bulgarilor.

Chiar dacă nu a urmărit în mod special acest lucru, opoziţia are o contribuţie esenţială la bilanţul guvernării, pentru simplul motiv că în acest an, ca şi în cel anterior, s-a remarcat doar prin incredibila absenţă a oricărei rezistenţe faţă de derapajele guvernării. Nu mai vorbim de alcătuirea unei agende proprii, care să fie impusă dezbaterii publice şi care să fie reliefată de acţiunile parlamentare.

Pe scurt, un an în care politica a produs din plin circ şi aproape deloc pîine.