EDITORIAL Deriva Turciei

După Ucraina, a cărei criză politică şi constituţională nu a deranjat nici măcar un fir de praf de pe birourile înalţilor res­ponsabili europeni, a venit rîndul Turciei. Este, desigur, doar un fel de a spune, pentru că deriva acestui spaţiu geo-strategic a început mai demult, iar recentele evenimente sunt doar un indicator că ea s-ar putea accelera în viitorul imediat.

Turcia ar fi trebuit să fie un beneficiar net al încheierii războiului rece, al restructurărilor strategice determinate de dispariţia Uniunii Sovietice, accelerarea procesului de construcţie europeană, al redefinirii generoase a relaţiilor transatlantice şi extinderii NATO. În realitate, este unul dintre marii perdanţi. Criza majoră în care Turcia se scufundă este hrănită, concomitent, de "restanţele istorice" ale politicii interne şi ale celei internaţionale.

În plan intern, structurile instituţionale şi soluţiile constituţionale ale republicii kemaliste au asigurat, în bună parte, realizarea obiectivelor iniţiale ale modernizării Turciei. Cele de secol XIX. Obiectivul major al secolului XX, dezvoltarea economico-socială şi reconfirmarea statutului de putere pe această bază, a fost ratat. Situaţia a fost parţial salvată de circumstanţele speciale ale politicii globale, intervenite după cel de-al doilea război mondial: integrarea Turciei în sistemul defensiv al NATO şi rolul special pe care l-a avut în calitate de "stat de primă linie" într-o posibilă confruntare Est-Vest. Turcia a beneficiat, în consecinţă, de un masiv sprijin politic, economic şi militar din partea Statelor Unite şi a unora dintre statele europene. O anume relaxare în spaţiul comun european a politicilor de emigraţie şi de mobilitate a forţei de muncă, din ţări extra-comunitare, a permis Turciei să încaseze beneficiile directe şi indirecte ale "exportului" de forţă de muncă în UE.

După 1990, ieşirea din acest model asistenţial a fost bruscă şi brutală. Subjugată de marile proiecte ale redesenării hărţii globale, ale restructurării geo-strategice a spaţiului european, al fostului spaţiu sovietic, al Marelui orient mijlociu şi al zonei extinse a Mării Negre, căzută sub fascinaţia succesului în gestiunea internaţională a conflictului Irak-Kuweit, politica Statelor Unite a subestimat masiv potenţialul conflictual al obiectivelor alese şi mai ales al liniilor de acţiune preconizate, al neglijării unor aliaţi importanţi din epoca războiului rece, în special a Turciei. Ajunse în faza răspunsurilor concrete, după consumarea victoriei militare în primul conflict cu Irakul, Statele Unite şi Marea Britanie au luat în considerare posibilitatea schimbării regimului Saddam, a refacerii cadrului politic al ţării şi chiar a unei redesenări teritoriale care să ducă la apariţia unui stat independent al kurzilor. Pentru Turcia, atît în sfera politicii oficiale, cît şi la nivelul populaţiei, apariţia unui Kurdistan independent echivalează cu un atac direct la suveranitatea şi integritatea teritorilă a ţării. Deşi atunci, în 1990-1991, Statele Unite nu au îmbrăţişat această opţiune, Turcia s-a simţit trădată de către marele său aliat. Între timp, Europa, ocupată cu extinderea şi integrarea Europei de Est, cu conflictul din Iugoslavia şi cu propriile incertitudini constituţionale, a lăsat să treacă mai bine de un deceniu şi jumătate înainte de a rediscuta posibila aderare a Turciei. Cînd a revenit asupra subiectului şi chiar a luat decizia angajării formale a negocierilor, lucrurile nu s-au îmbunătăţit, dimpotrivă. A fost un lung prilej pentru ca, în multe din capitalele Europei, să se audă vocile refuzului, atît din cabinetele cancelariilor oficiale, cît şi dinspre cartierele generale ale unor partide "neo-tradi­ţionalis­te". A fost a doua piatră de moară atîrnată de gîtul Turciei, supusă, între timp, presiunilor marelui val al islamismului militant ce se revarsă, deopotrivă, asupra lumii occidentale şi orientale.

În consecinţă, politica internă a Turciei a dezvoltat un semnificativ segment islamist, care s-a consolidat cu timpul. Ascensiunea directă la putere a fost împiedicată, pînă acum, doar de intervenţia politică a "Armatei", garant constituţional al Republicii laice. Pentru a înlătura acest obstacol, dis­cursul partidelor islamiste s-a concentrat asupra nevoii de schimbare şi modernizare a instituţiilor puterii. În mod paradoxal, discursul partidului islamist s-a suprapus şi a fost întărit de abordarea politică a Uniunii Europene. Din raţiuni cu totul diferite, europenii au insistat şi ei pe modificarea Constituţiei, reducerea rolului armatei în decizia politică şi pe respectarea drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului, cu referire directă la situaţia populaţiei kurde care trăieşte în Turcia. În plus, europenii nu au încetat să aducă aminte Turciei temele mai vechi de contencios, cum sunt cele legate de Cipru, de genocidul armenilor etc. Ironia crudă a istoriei face ca Europa să se fi aliat, fără să vadă acest lucru şi fără să înţeleagă consecinţele, acelor forţe islamiste care, din interior, cer restructurarea sistemului politic al ţării, evident în beneficiul lor, nu al democraţiei şi nici al opţiunilor pro-occidentale. Din două direcţii opuse ideologic şi din raţiuni contradictorii, Turcia este respinsă de Europa şi lăsată pradă dezvoltării greu de controlat a unui "islamism de stat" moderat. În fapt, ultimele evenimente de la Ankara fac suma obtuzităţii politicii europene, a miopiei politice americane şi a succesului militantismului islamist, radicalizat. Posibila schimbare constituţională, cu trecerea la un sistem prezidenţial direct, chiar dacă, pro-forma, rămîne un proces democratic, controlat, înseamnă de fapt un uriaş regres. Turcia ar putea avea în curînd un preşedinte islamist (moderat, desigur), împu­ternicit prin votul direct al cetăţenilor să elimine ultimele rezistenţe din calea restructurării puterii politice, proces desfăşurat pe fondul creşterii, în rîndul populaţiei, a sentimentelor anti-europene şi anti-americane. Curente ce tind să se stabilizeze în peisajul politic şi social al Turciei.

Reacţiile Europei - ocupată, cum se află, cu problemele "interne" - la evenimente majore din imediata ei apropiere o arată de parcă ar fi surdă, oarbă şi mută. În realitate, este doar neputincioasă. Iar atunci cînd ar avea totuşi mijloace să facă ceva, este complet dezbinată de interesele meschine ale zilei, de lipsa de anvergură a unor politicieni fascinaţi de "imaginea lor publică", dar incapabili să abordeze marile teme ale politicii globale. Problema este: cine va plăti pentru toate aceste grave erori? Ca de obicei, "turcu plăteşte", asta o ştim deja, dar cred că nici Europei, nici Statelor Unite nu le va fi somnul lin, dacă deriva Turciei se finalizează cu ancorarea ţării în tabăra anti-occidentală.