EDITORIAL Europa noastră

Pe 25 martie 2007 s-au sărbătorit cincizeci de ani de la semnarea Tratatului de la Roma. Unii s-au grăbit să salute cincizeci de ani de Europă unită. De fapt, la Berlin se împlinea o jumătate de secol de la relansarea ideii europene, iar nu de la începutul Europei. Dar Europa lor, a politicienilor, pare formală şi oarecum îndepărtată de Europa noastră, a cetăţenilor. Şi totuşi, simplu şi încurajator, Declaraţia de la Berlin, acceptată pe ultima sută de metri şi cu comentarii critice chiar şi de antieuropeanul de serviciu, Vaclav Klaus, preşedintele Cehiei, exprimă din primele rân­duri obiectivul funda­mental: "Noi, cetăţenii Uniunii Europene, ne-am unit pentru binele nostru".

În mass-media românească subiectul a fost tratat superficial. Cei cincizeci de ani şi declaraţia de la Berlin nu au avut un tratament diferit de un fapt divers. Nu e suficient să aderi formal la Uniune, e necesar să îi accepţi valorile şi să îi înţelegi istoria. Căci de la 1 ianuarie 2007 această istorie este şi a noastră. Ori, nu doar că datele au fost amestecate, iar CECA (Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului), fondată în 1951 şi funcţională în 1952 a fost confundată cu CEE (Comunitatea Economică Europeană, fondată prin Tratatul de la Roma din 25 martie 1957 şi cunoscută până în 1992 sub denumirea de Piaţa Comună), dar discuţiile au fost superficiale şi inadecvate. În România subiectele importante erau altele. România lor, a politicienilor, a înecat Europa noas­tră, a cetăţenilor, în sordidul scandalului permanent devenit forma de manifestare a unei incapacităţi politice maladive. Semnificaţia pacifică a construcţiei europene nu avea cum să atragă bărbaţii aprigi - de la "războinicul luminii" la noii cru­ciaţi - ce nu irosesc nici o intervenţie publică pentru a-şi dovedi virilitatea. Europa e prea "feminină" pentru aceas­tă clasă politică imatură.

Pacea este valoarea supremă a europenilor. În ultimul Eurobarometru, cel din decembrie 2006, pacea era desemnată de 52% din europeni ca valoarea personală cea mai importantă, pe când, consecvent, cea mai apreciată valoare a Uniunii Europene, cu 38%, erau desemnate drepturile omului. Căci noua Europă, cea a comunităţilor, iar nu a statelor, îşi are originea directă şi motivaţia esenţială în efortul de a împiedica repetarea tragediei care a atins apogeul cu al doilea război mondial. Europa aniversată acum cu fast a apărut pentru a schimba lumea. Ambiţia sa iniţială, federalistă, nu a fost întrecută decât de viziunea pacifistă a fondatorilor. Războiul era consecinţa directă a existenţei statelor naţiune, incapabile să se orches­treze pozitiv şi să mai urmăreas­că binele comun. Acest principiu creştin-democrat a fost liantul viitoarei Uniuni europene. Dar totul a fost prezentat într-o manieră pragmatică, econo­mică, astfel încât reacţia naţionalistă sau patriotismele de tot felul să nu înăbuşe construcţia europeană din faşă.

Datele de naştere ale viitoarei Uniuni sunt legate de aniversări ale sfârşitului războiului. De la Congresul de la Haga care reunea mişcările paneuropene, organizat sub preşedinţia de onoa­re a lui Churchill între 7 şi 10 mai 1948, ocazie cu care s-au pus bazele viitorului Consiliu al Europei, până la Declaraţia lui Robert Schuman din 9 mai 1950 care propunea înfiinţarea CECA, bazele Europei unite sunt simbolic legate de încheierea celui de-al doilea război mondial la 9 mai 1945. contextul postbelic explică tentaţia federalistă care a existat încă de la început. Din această cauză a fost respinsă de Parlamentul francez în 1954 CED (Comunitatea Europeană a Apărării, creată în 1952) şi Europa a plonjat în prima sa criză. Tratatul de la Roma a însemnat ieşirea din impas şi reluarea procesului de integrare. Compromisul a încetinit procesele începute în 1950-1952, dar a permis Europei să continue. Nou introdusa CEE era mult mai puţin federalistă, mult mai expusă ambiţiilor statelor, dar rămânea funcţională. O jumătate de secol după aceea tot francezii, urmaţi imediat de olandezi, respingeau Constituţia. Şi tot federalismul, dincolo de nuanţele ideologice folosite de antieuropeni deghizaţi în patrioţi sau susţinători ai modelului social a prevalat şi la referendumurile din mai-iunie 2005. Federalismul constitutiv creează şi astăzi frisoane, la Paris ca şi la Varşovia, la Praga ca şi la Bucureşti. Dar Europa noas­tră rezistă, opintindu-se, nu atât datorită politicienilor, cât sutelor de milioane de cetăţeni ce o validează zi de zi.