EDITORIAL Marea învălmăşeală

Improvizaţia a devenit regula de aur a politicii româneşti. Cel puţin aşa prezintă mass media starea cotidiană a naţiunii. Nimic nu e definitiv, totul este însăilat. Instabilitatea domină o viaţă politică "mediocră", fără ţeluri şi goală de conţinut. Oare, chiar aşa să fie? Principala virtute a unui sis­tem politic este stabilitatea. Regulile, formale sau informale, sunt menite să asigure previzibilitatea şi coerenţa proceselor sociale şi economice. În absenţa acestora nu doar spaţiul politic este viciat, ci întreaga societate se resimte. Doar grupurile marginale, interesate să destabilizeze sistemul, mizează pe dezordine sau violenţă. Altfel, separaţia reală a puterilor, controlul reciproc, arta compromisului, supremaţia interesului general, asigurarea "biletului de întoarcere" pentru fostele partide de guvernare sunt norme uzuale în democraţiile consensuale. Ori, lipsa de coerenţă a politicii româneşti dezvăluie fie o deficienţă structurală, fie o evoluţie accidentală reflectând o tranziţie atipică, fie şi una şi alta. De aceea, o comparaţie între România şi Bulgaria ar fi cel puţin instructivă.

În 2005 şi în prima jumătatate anului 2006 România părea să fie mult mai stabilă şi coerentă decât vecina sa de la sud de Dunăre. După alegerile din iunie 2005 în Bulgaria nu se putea contura o majoritate. Abia după două luni un guvern de mare coaliţie se forma sub conducerea socialistului Serghei Stanişev. Formula parea nu doaar stranie, ci chiar contraproductivă. Dar după un an şi jumătate, lucrurile se văd altfel. Odată ce timpul a trecut, diferenţa dintre România şi Bulgaria s-a estompat. Dacă în domeniul reformei justiţiei ţara noastră pare să fi reuşit să fie mai convingătoare, în sfera politică bulgarii sunt astăzi, la două săptămâni înainte de aderarea la UE, previzibili, iar europeni apreciază pozitiv acest fapt. Guvernul Stanişev este stabil şi necontes­tat, asigurând coerenţă atât politicii, cât şi societăţii şi economiei bulgare. Chiar dacă la alegerile prezidenţiale din octombrie 2006 Gheorghi Pârvanova a fost obligat să treacă prin experienţa unui al doilea tur, cele 22 de procente obţinute de Volen Nikolov Siderov, liderul formaţiunii extremiste Ataka, nu sunt elocvente. Mobilizarea electorală a extremiştilor este mereu exemplară. Dar al doilea tur a fost provocat de absenteism, nu de lipsa sprijinului pentru democraţie. Pe de o parte, Simeon al II-lea de Saxa-Cobourg-Gotha, singurul monarh din istorie care a revenit în politica ţării sale pe o poziţie diferită de cea deţinută anterior, a schimbat radical nu doar imaginea ţării sale, ci şi politica bulgară. Mult mai pestriţă decât coaliţia românească, marea coaliţie bulgară, născută greu după alegerile din 2005 asigură credibilitatea externă şi stabilitatea internă necesare primei etape post-aderare. Politicienii bulgari, dovedind maturitate şi capacitate consensuală, au reuşit să depăşească criza. Şi astfel, avantajul, care făcuse ca România să fi fost în mod spectaculos privilegiată în raport cu Bulgaria, s-a disipat.

În schimb, în ţara noastră Alianţa e pe marginea prăpăstiei, partidele se clatină, şi doar Preşedintele priveşte amuzat, de pe înălţimea dealului Cotroceni, marea învălmăşeală politică. Operaţiunea de compromitere a partidelor cu vocaţie de guvernare şi potenţial de negociere este în plină desfăşurare. Slăbiciunea Guvernului devine din ce în ce mai vizibilă. Faptul că PD refuză să numească miniştri de stat, dincolo de justificările privind restructrarea guvernului, dovedeşte fragilitatea sprijinului său pentru actualul guvern. Obsesia maladivă pentru alegeri anticipate, implicit pentru instabilitate, nu poate asigura credibilitate externă guvernării. Faptul că egoismul de grup, clientelis­mul şi personalizarea excesivă a politicii româneşti au com­promis partidele româneşti este un dezavantaj. Lipsite de sprijinul populaţiei, debile, fără ideologii asumate, ci doar mimate, partidele sunt victime aproape sigure. Iar marea învălmăşeală, atât de bine orchestrată, accentuează imaginea unei ţări instabile şi imprevizibile. Cu noul populism în plină ascensiune, cu partide şubrede, cu o clasă politică neconsensuală, cu un preşedinte ambiţios, România intră în Europa fără trezească cel mai mic entuziasm, nici în afară, nici înăuntru.