EDITORIAL Pyrrhus în România

Traian Băsescu a câştigat, dar nu a învins. Adversarii săi au fost înfrânţi, dar se mai pot replia. Privind retrospectiv, odată ce rezultatele au fost anunţate, referendumul din 19 mai fost doar o bătălie dintr-un şir. Şi dacă alegerile sunt respiraţia democraţiei, în următorii ani România va respira sacadat. Maratonul electoral început cu referendumul de revocare va continua încă doi ani şi jumătate şi doar atleţii politici bine antrenaţi îi vor putea rezista. Abia după ce o nouă majoritate parlamentară, legitimată electoral, se va instala la Palatul Parlamentului, se vor întruni condiţiile pentru ieşirea din impas. Până atunci confruntarea dintre majoritatea antipre­zidenţială şi un preşedinte ce se vrea decident va continua.

După 2004 Traian Băsescu s-a comportat ca un şef al majorităţii, dar componentele acesteia, forţate să se alieze, nu erau dispuse să îi accepte situaţia. Iar când un preşedinte ales nu mai este recunoscut ca şef al majorităţii, este obligat să gliseze spre formula preşedintelui simbolic, sau a preşedintelui opozant. Cum, niciodată după 2001, Băsescu nu a fost doar un membru al câmpului său politic, ci şeful acestuia, nici nu putea deveni, câtă vreme PD îl recunoştea incontestabil ca lider, un preşedinte simbolic. Asu­mându-şi rolul de preşedinte opozant, Băsescu nu a acceptat totuşi regulile nescrise ale coabitării. Chiar dacă logica semiprezidenţială, inclusiv în Franţa, cere preşedintelui să se replieze, Băsescu a refuzat. În schimb şi-a folosit prerogativele pentru a delegitima atât guvernul, cât şi opoziţia. Precum generalul de Gaulle în 1962, când conflictul acestuia cu partidele atinsese apogeul, Băsescu a profitat de un referendum pentru a schimba raporturile de forţe. De aceea 19 mai e începutul unei alte etape în politica românească, iar nu sfârşitul unei crize.

Predecesorii săi la Cotroceni avuseseră o situaţie mult mai clară. Ion Iliescu era preşedinte decident pentru că era şef al majorităţii. Între 1992 şi 1996, recunoscut ca şef, Iliescu s-a bazat pe o majoritate prezidenţială superioară celei pe care o realizase partidul său. Iar când, sub presiunea alegerilor, această majoritate s-a prăbuşit, în preajma anului electoral 1996, şansele sale de a fi reales ca preşedinte s-au diminuat. Spre deosebire de Ion Iliescu, Emil Constantinescu era un membru al majorităţii, şi nu şef al acesteia. De aceea a fost, cu toate încercările sale de a-şi câştiga independenţa, doar un preşedinte simbolic. Băsescu în schimb, şef incontestabil al Alianţei DA în 2004, nu a acceptat să devină doar un membru al majorităţii, ci, bazându-se pe cel puţin un partid politic - situaţie în care Constantinescu nu s-a aflat nici o clipă - şi-a asumat rolul unui opozant activ, cu toate riscurile, inclusiv acela de a fi suspendat sau demis.

Strategia lui Traian Băsescu a primit girul electoratului. Dar partidele supravieţuiesc acestui referendum, spre deosebire de situaţia din Franţa din 1962, când alegerile parlamentare realizate imediat după consultarea câştigată de de Gaulle au fost laminate. Fără o confirmare clară şi indis­cutabilă din partea elec­toratului, conflictul po­litico-instituţional continuă.

"Încă o victorie ca asta şi vom fi pierduţi" spune Pyrrhus, regele Epirului, după victoria grecilor împotriva romanilor în bătălia de la Ausculum. Şi istoria i-a dat dreptate. Romanii au pierdut atunci o bătălie, dar mai apoi au cucerit lumea. Dacă Băsescu nu va câştiga toate bătăliile electorale ce urmează, victoria finală ar putea fi a partidelor.