Efectul Bush

Politicienii democraţiilor moderne nu prea au timp să-şi retuşeze portretul cu care vor intra în istorie. Trecerea de la febra preocupărilor zilnice, într-un post cum este acela de Preşedinte al Statelor Unite, la liniştea prea puţin solemnă a primei zile după plecarea de la Casa Albă se face fără interludii şi pregătiri minuţioase. Filele istoriei preiau aproape automat ultimele imagini difuzate de agenţiile de ştiri, ultimele cuvinte care s-au vrut destinate posterităţii, dar care sunt întotdeauna circumstanţiale. Deşi mai are doi ani pînă la momentul cînd va intra în galeria istorică a "Preşedinţilor Americii", George Bush Jr. simte deja golul care se creează în jurul lui. Bilanţul celor două mandate este tot mai greu de susţinut în faţa contemporanilor, ca să nu mai vorbim de viitor. Articolele şi studiile privind "moştenirea Bush" abundă prin mai toate revistele specializate în analiză politică şi relaţii internaţionale. Ultima şansă a Preşedintelui Bush de a ieşi deasupra valului, de a convinge că pe timpul "cartului său", America a devenit mai puternică şi mai prosperă, se joacă acum, în zilele premergătoare alegerilor de la jumătatea mandatului. Dacă "Efectul Bush" va prăbuşi şansele candidaţilor republicani, ducînd la pierderea majorităţii atît în Cameră, cît şi în Senat, nimic nu va mai putea fi salvat, iar istoria politică va consemna în dreptul mandatelor Bush cuvîntul de care politicienii se tem cel mai tare: eşec! Dacă reuşeşte să păstreze actuala balanţă de forţe cu democraţii, Preşedintele Bush va putea spune că, în ciuda criticilor virulente ale adversarilor şi ale presei, "majoritatea tăcută", cît şi cea "militantă" i-au dat dreptate. Dacă rezultatele votului de la 4 noiembrie vor fi net favorabile republicanilor, ceea ce nimeni nu crede că este posibil, atunci "Doctrina Bush" va face referinţă, iar politica lumii va lua o turnură pentru care nimeni nu este pregătit îndeajuns. Deşi numai parţiale, alegerile americane din această toamnă au o miză istorică.

Presiunile din rîndul propriului partid asupra Preşedintelui Bush au crescut simţitor. Chestiunea Irakiană s-a transformat, încet dar sigur, dintr-o problemă externă într-una de politică internă. Preşedintele însuşi a forţat această tranformare atunci cînd, în nenumărate rînduri, a susţinut că America are de făcut o alegere strategică: ori duce lupta împotriva teroris­mului pe propriul ei teritoriu, ori o duce acolo unde teroriştii se recrutează, se antrenează, îşi pregătesc loviturile, adică în ţările din noul "Imperiu al răului". Opţiunea Administraţiei Bush a fost să mute lupta în teritoriul inamic! O opţiune logică şi cîştigătoare politic, dacă rezultatele ar fi fost convingătoare. Ceea ce se întîmplă, însă, pe teren, este departe de a susţine teza Preşedintelui, potrivit căreia America iese cîştigătoare din războiul împotriva terorismului. Evenimentele din Irak şi, în ultima vreme, evoluţiile din Afganistan, nu oferă prea multe argumente pentru succes. Ba, mai rău, ridică semne de întrebare cu privire la capacitatea de a gestiona în continuare evoluţia evenimentelor. Pentru prima dată, Preşedintele introduce în discursurile sale diferenţa dintre opţiunea strategică - corectă, şi realizarea ei tactică - deficitară. Recent, Preşedintele a recunoscut în faţa americanilor că este nemulţumit, ca şi ei, de mersul lucrurilor pe teren. Insistă însă, ca şi altă dată, că opţiunea corectă era demolarea regimului Saddam şi dezvoltarea unui proiect democratic care serveşte atît interesele irakienilor, cît şi pe cele ale Americii, care măreşte gradul de securitate al întregii comunităţi internaţionale. Nu doar America, niciunul dintre celelalte state ale lumii nu-şi poate permite să piardă în războiul împotriva terorismului. La întrebarea cheie, dacă acţiunile din Irak, ale forţelor aliate, au contribuit la creşterea securităţii locale, regionale şi globale, răspunsurile sunt însă puternic divergente. Preşedintele şi piesele grele ale Administraţiei sale continuă să susţină că securitatea Americii a cîştigat de pe urma răs­turnării lui Saddam. Advesarii Administraţiei susţin că ceea ce a rezultat pe teren este o situaţie, local şi global, mult mai dificilă pentru America şi interesele ei de securitate. Prin intervenţia militară şi mai ales prin gestiunea proceselor politice după răsturnarea regimului de la Bagdad, America a reuşit ceea ce inamicii ei nu au putut face pînă atunci - să se unească! Cu o metaforă uzată, acţiunile din Irak au zgîndărit un cuib de viespi. "Imprudenţii" încasează acum consecinţele, ce nu s-ar fi precipitat altfel. Valul de anti-americanism în lumea islamică nu a scăzut, ci ameninţă să devină un tzunami. Mobilizarea şi recrutările pentru rolul de "martiri" ai cauzei islamico-fundamentaliste au crescut. Iar vestea cea mai rea este că nici Afganistanul, asupra căruia reflectoarele mediilor internaţionale nu au zăbovit cu prea multă insistenţă, în ultima vreme, nu cunoaşte o revigorare a acţiunilor şi a sprijinului de care se bucură forţele talibane. De oriunde l-ai privi, viitorul nu pare să sune atît de bine pentru cei care au crezut că supremaţia tehnologică, economică şi militară se poate materializa instantaneu în Putere Politică.

În fapt, aceasta este lecţia care va fi asociată cu "Efectul Bush".