Eminescu: gîndirea răpită

Dacă mi s-ar cere o imagine cu valoare iconică a lui Eminescu, care să spună esenţialul despre el, despre felul în care încă trăieşte în lumea de astăzi, aş alege-o, fără să ezit, pe cea a victimei unei răpiri. O persoană lipsită de libertăţile sale elementare, asupra căreia planează ameninţarea cu moartea, privată de orice mijloace de exprimare sau de auto-apărare, căreia unul sau mai multe grupuri teroriste i-au frînt destinul prin acte de violenţă extremă, arbitrară şi rea, cu intenţia de a profita de pe urma capturii, pentru a-şi spori capitalul de influenţă sau pentru a obţine avantaje materiale.

Atît creaţia poetică a lui Emi-nescu, cît şi publicistica dedicată studiului problemelor sociale ale epocii sale, cu reflexele sale politice implicite, ori explicite, au avut aceeaşi soartă.

Iniţial, contemporanii au conspirat pentru a-i închide creaţia în hruba rece şi pururi întunecoasă a anonimatului. Dacă nu ar fi fost relaţia atît de specială, deşi puternic tensionată, cu Maiorescu, foarte probabil că nu l-am mai fi avut astăzi printre noi. Nici pe el, cu numele şi biografia sa, nici creaţia sa poetică.

Ulterior, diferite grupuri politice şi ideologii l-au capturat succesiv pe Eminescu, folosindu-se de "canonizarea" sa, de ridicarea lui pe soclul rezervat "simbolurilor naţionale", ca de un vehicul pentru promovarea propriilor obiective. De la excepţionalismul naţional, la naţionalismul radical, de dreapta sau de stînga, pînă la încercarea, cu care suntem contemporani, de reîncarcerare a creaţei sale într-o capsulă a timpului, a cărei valoare se postulează, nu o depăşeşte pe aceea de "mărturie trecătoare a unei existenţe şi a unei epoci", soarta creaţiei eminesciene a fost aceea a prizonierului arătat lumii şi "făcut celebru" mereu pentru motive care au prea puţin de a face cu creatorul şi creaţia sa, în schimb dau seama despre scopurile şi nimicnicia celor care s-au năpustit să-i aşeze gîndurile şi simţirea în nişte cuşti, create de ei, pentru ca să se poată lăuda cu "opera" lor!

Soarta gîndirii eminesciene dedicată problemelor sociale este încă şi mai dramatică. Nu cred că există autor, în spaţiul publicisticii din Româ-nia, ale cărui idei şi scrieri să fi stat mai mult la index, asta în ciuda faptului că, atît ideile, cît şi scrierile au fost vizitate şi folosite, nu de puţine ori, pentru ridicarea diferitelor înjghebări ideologice, puse să proptească regimuri politice care nu ostenesc să semene, în structura lor esenţială, cu cel pe care Eminescu l-a criticat atît de vehement în vremea sa:

"Moravurile publice, spiritul public la noi au luat o direcţiune foarte periculoasă şi partidul care ne guvernă de patru ani de zile a contribuit mult a le altera. Dintr-un principiu tutelar, principiul egalităţii înaintea legii, s-a făcut o armă de război între clase; toate condiţiunile sociale s-au surpat şi s-au amestecat într-un fel de promiscuitate; tradiţiunile ţării s-au uitat cu totul; o clasă nouă guvernantă s-au ridicat, fără tradiţiuni şi fără autoritate, încît ţara cea mare, temeiul şi baza naţionalităţii noastre, nu-şi găseşte conştiinţa raporturilor politice cu cei care o guvernă; drepturile politice nu mai sunt răsplata unui şir de servicii pe datini, ci un instrument de ambiţiune, de îndestulare a intereselor particulare. În locul sentimentului public dezinteresat avem pasiuni politice, în loc de opiniuni avem rivalităţi de ambiţii. Toleranţa pentru toate interesele cele mai vulgare şi cele mai de jos este morala ce distinge astăzi lumea politică la noi. Este adevărat că nu cruţăm a invoca numele patriei şi numele libertăţii, dar aceasta ca o ipocrizie mai mult şi ca o înlesnire pentru îndestularea intereselor private.

Ca dovadă a acestei stări de lucruri, a acestei tendinţe morale, şi ca rezultat, avem distribuirea funcţiilor publice, a oficiilor şi întreprinderilor de tot felul. Niciodată în ţara noastră nu s-a văzut clasa guvernantă mai prosperă, mai gras retribuită şi mai îngrăşată ca clasa guvernantă de astăzi, răsărită din pămînt fără să ne putem da sama cum, pe cînd generalitatea oamenilor de muncă sufere de strîmtorare."

Păi, nu zice bine Caţavencu şi, o dată cu el, toţi caţavencii ce cu osîrdie asudă, de la paş"opt încoace, ca tot românul imparţial, la "reconsiderarea" operei eminesciene?: "Nu zic, are ideile, opiniunile lui - şi eu respect ideile, numai să fie sincere, şi el e sincer, n-ai ce zice,- respect la orice opiniune!... Dar să-ţi vie stimabilul cu idei învechite, cu opiniuni ruginite, şi să te sperie mereu cu Europa, cu zguduiri, cu teorii subversive... asta nu mai merge. Astfel de opiniuni nu le respect..."!!! Dacă aceşti ani, pe care-i numim ai "tranziţiei", au o trăsătură anume, în raport cu Eminescu, aceea este, fără îndoială, oficializarea lipsei de res-pect, atît pentru ideile, cît şi pentru valoarea creaţiei sale. O tendinţă care se impune chiar şi în faţa mereu înnoitelor tentative de răpire a gîndirii lui Eminescu, a cărei forţă creatoare şi biciuitoare este, astfel, din păcate negativ reconfirmată de prezent!