Era antipoliticii

Cum de s-a transformat politica dintr-o artă a compromisului bine chibzuit în vederea atingerii Interesului comun într-o artă marţială şi un accelerator al urii? Trăim într-o epocă în care ura se transformă dintr-un mijloc excepţional şi rar folosit de mobilizare a comunităţi politice - în special în condiţii de război - în însăşi logica asocierii politice. În aceste condiţii, politica se degradează şi se metamorfozează în contrariul ei, în antipolitică. În locul agregării intereselor prin intermediul compromisului condus de raţiune rezultatul este dez-unirea şi dez-articularea comunităţii politice. Deşi nu este neapărat un fenomen nou - a mai fost folosit şi de fiecare dată rezultatele sale au fost mereu dezastruoase - mobilizarea politică prin ură faţă de alţii devine, datorită capacitaţii de accelerare a transmiterii informaţiilor, indusă de internet, o armă de distrugere în masă îndreptată nu doar împotriva celorlalţi, a "duşmanilor", ci şi a propriului grup. Chiar dacă unii - precum Marx şi ura sa de clasă - au considerat ura ca un motor al istoriei, ura nu poate construi, ci doar deconstrui şi bloca procesele de dezvoltare.

Politicienii nu vor şi nu pot să fie nici filosofii visaţi de Platon în Republica sa, nici epigonii acestora, tehnocraţii din zilele noastre, ci se vor luptători. Din formula lui Clausewitz, "Războiul este o continuare a politicii cu alte mijloace", ei rămân doar cu ideea că politica este război. Or, politica, chiar dacă foloseşte uneori retorica războiului, este exact contrariul său: este locul în care construieşte compromisul "naţional", pornind de la legitimitatea diversităţii opiniilor şi grupurilor constitutive el corpului politic.

Constatând eşecul de astăzi al politicii călăuzite de raţiune - cea pe care o defineau deja Platon şi Aristotel care inaugurau această abordare - unii se întreabă ce ar fi dacă, în politică, afinităţile şi nu un discurs general şi adesea prea îndepărtat ar fi, totuşi, cheia înţelegerii acţiunii colective? Altfel spus, dacă afinităţile ar fi, de fapt, mai importante decât adevărul? De la Afinităţile elective privite prin intermediul romantismului german timpuriu de Goethe la afinităţile politice de care vorbim acum a fost un drum lung. Max Weber, spre exemplu, se referă în Etica protestantă şi spiritul capitalismului la afinitatea electivă ca la un proces prin care două forme culturale - religioase, intelectuale, politice sau economice - plecând de la anumite analogii semnificative intră într-o relaţie de atracţie şi influenţă reciprocă, alegere reciprocă, convergenţă activă şi întărire reciprocă. Dar de aici până la a transforma afinitatea în fundamentul politicii este o cale lungă. Căci afinitatea electivă poate oferi perspective de abordare interesante şi mai puţin explorate în sociologia culturii şi poate chiar lumina unele aspecte ale asocierii politice, nu poate explica esenţa politicii: construcţia corpului politic. Corpul politic nu poate fi redus doar la prieteni. Un asemenea discurs trimite automat şi la duşmani, la cei ce trebuie combătuţi şi eliminaţi.

Chiar dacă afinitatea electivă este un sentiment elevat, bazat pe armonia intelectuală care se stabileşte între oameni, acesta nu poate fi separată de raţiune. Dar când politica devine iraţională, ea nu mai poate fi politică. Îşi pierde scopul: acela de a unifica. Or, astăzi, dez-unirea, de la Brexit la Trump sau la războiul fratricid din PNL şi exerciţiile de ură rituală ale lui Viktor Orban dau seama despre succesul anti-politicii, despre transformarea politicii într-o competiţie în care sensul moral al construcţiei comune este pur şi simplu negat în numele unor false afinităţi şi a refuzului celorlalţi.