Eroarea lui Hessel

Stéphan Hessel este un fenomen. Unul dintre puţinii oameni ai secolului XX care a reuşit, care a avut puterea, pînă la capăt, să-şi ţină mintea, sufletul şi conştiinţa împreună. Să-şi croiască o viaţă după Legea de aur a acestei miraculoase unităţi. Un dar pe care fiecare dintre noi îl primeşte, pe care societatea, însă (cea modernă, mai mult decît oricare alta!), se străduie, cu program, să îl smintească. Şi, pentru restul de 999.999 de oameni dintr-un milion, reuşeşte fără greş!

Aici, în acest punct al editorialului trebuie să vă adresez rugămintea de a răspunde sincer, cu Da sau Nu, la întrebarea: Vă spune ceva numele acesta, Stéphan Hessel? Dacă nu pentru altceva, măcar pentru gestul de a scrie cel mai important manifest civic al secolului XXI: "Indignaţi-vă!" şi tot ar trebui să fi auzit de el; cel puţin o dată! Evenimentul s-a produs acum mai puţin de trei ani. A făcut vîlvă datorită conţinutului, dar mai ales atitudinii. Mesajul este adresat tinerilor, pentru a-i convinge că "A Trăi Viaţa" şi nu "a fi trăit o viaţă" este alegerea de care depinde, cu adevărat, atît prezentul, cît şi viitorul lor. Pledoaria şi mai ales îndemnul la angajare veneau din partea unui om aflat în cel de-al 93-lea an al vieţii sale, atunci cînd pasiunile şi revolta sunt cel mult amintiri ale unei tumultoase adolescenţe, ori tinereţi, ceea ce face gestul cu atît mai extraordinar. Nu a schimbat lumea, în răstimpul pe care l-a mai avut de trăit, dar a lăsat urme, a creat consecinţe. Iar unele dintre ele ar putea să fie seminţele unui alt Viitor decît cel spre care suntem împinşi; cel creat de maldărul uriaş al eşecurilor de gestiune a modernităţii, de ratarea nenumăratelor daruri şi oportunităţi create de ea.

Esenţa soluţiei lui Hessel este simplă, ca ordinea atomilor de carbon în structura diamantului. Indignarea este o stare de spirit pe care nu trebuie să o pierdem niciodată. Este nu doar utilă, ci necesară. Acolo, în arderea ei, se naşte energia de care avem nevoie pentru a face pasul de la viaţa care ne trăieşte, la viaţa pe care o trăim, de la pasivitate şi acceptare resemnată, la acţiune şi angajare. Pentru el, recunoaşte Hessel, lucrurile au venit simplu, aproape de la sine. La momentul potrivit al vieţii sufleteşti şi intelectuale, perioada de liceu, s-a întîlnit cu textele lui Sartre, cu mesajul lor fundamental: responsabilitatea pentru viaţa noastră nu poate fi lăsată pe seama altcuiva, a nici unei autorităţi, nici măcar a lui Dumnezeu. Ea este şi rămîne a noastră, individual! Viaţa, istoria, ocupaţia l-au pus în faţa alegerii: acceptare sau acţiune. Indignarea în faţa realităţii l-a dus, fără greş, către acţiunea angajată. Dacă a funcţionat pentru el, pentru generaţia lui, de ce n-ar funcţiona şi pentru generaţia de astăzi, ori pentru cele de mîine? Motive de indignare se găsesc la tot pasul, iar eseul-pamflet al lui Hessel trece în revistă cîteva dintre ele. În acest punct critic răsar, însă, întrebările. Iar unele, dintre acestea, fac vizibilă eroarea lui Hessel!

Aş putea să spun că el se înşală în lucrurile mărunte, cum ar fi întîlnirea cu Sartre. Pentru generaţia de astăzi, această întîlnire nu mai are loc; mai rău, nu mai este posibilă! Cu atît mai puţin în perioada, atît de specială din punct de vedere sufletesc, a vieţii de liceu! Spaţiul educaţional s-a transformat radical, în cei aproape 100 de ani ai vieţii lui Stéphan Hessel. Pe de o parte, s-a îmbogăţit şi colorat cu produsele tehnologice care i-au schimbat radical înfăţişarea şi dinamica. Pe de altă parte, a sărăcit grav sub aspectul fundamental al "recursului la clasici". Dintr-o şcoală a discipolilor, pentru care gîndirea Celor din Panteon este materialul de modelat şi prelucrat critic, prin care se formează propria putere şi întemeiere de judecată, învăţămîntul s-a transformat, nu doar în Franţa!, într-un soi de mall. Produsele educaţionale au acces pe raft funcţie nu de calitatea conţinutului, ci de strălucirea ambalajului, de preţ şi etichetă, iar elevul/studentul nu mai este Ucenic şi Calfă în casa Meşterului, ci cumpărător care-şi exersează "libertatea de alegere", mai ales că o face pe banii lui, sau ai familiei care-l întreţine în şcoală!

Esenţa erorii lui Hessel se află însă mult mai adînc, dincolo de orice elemente circumstanţiale, care ţin de inovaţiile şi aplicaţiile educaţional-tehnologice, ori de modelul cultural care a schimbat faţa învăţămîntului şi a societăţii. Greşeala lui Hessel ţine de înţelegerea esenţei indignării. Din punct de vedere individual, acesta este un resort intim, adînc aşezat în structura noastră. Nu poate fi accesat decît de motive şi circumstanţe care ne afectează profund, radical, ca persoane şi fiinţe. El, ca atîţia alţii, ai generaţiei sale, s-a indignat nu faţă de "ocupaţie" ca act politic, ci pentru că această realitate a coborît şi a violat intimitatea proprie, a familiei, a şcolii şi clasei din care făcea parte, a miciilor grupuri şi comunităţi cărora le aparţinea şi de la care fiecare dintre noi ne revendicăm identitatea, echilibrul. Nu ocupaţia l-a indignat pe Hessel, ci ocupaţia ca violenţă directă, nemijlocită asupra lui şi a lumii imediate, de suflet, din care făcea parte. Cu sau fără Sartre, el ar fi fost indig­nat! Din acest punct de vedere, motivele de indignare pe care le propune generaţiei de astăzi sunt neputincioase. Nu te poţi indigna pentru că există diferenţe radicale între bogaţii şi săracii lumii, sau chiar ai societăţii din care faci parte. Poţi să înregistrezi această realitate, să te decizi să o califici ca inacceptabilă, să îţi propui şi chiar să faci ceva pentru a o schimba, dar nu să te indignezi!

Pe de altă parte, oricine poate observa faptul că, pînă şi în cazul istoric al ocupării Franţei, au exis­tat foarte mulţi oameni capabili să se stăpînească, "raţionali", care nu s-au lăsat pradă propriei indignări! Această capacitate specială, cu care suntem dotaţi fiecare, a fost şi este astăzi cultivată, încurajată, onorată de societatea modernă decrepită, mai mult decît oricare altă virtute umană!!!! În cei o sută de ani ai vieţii lui Hessel, tehnologiile de "îmblînzire" a sentimentului uman de indignare au devenit axa principală a strategiilor de manipulare şi de "domesticire a Omului Revoltat". Educaţia, de la cele mai fragede vîrste, cultura obedienţei, masivă, dominantă astăzi în spaţiul public, apărată cu unelte mai feroce decît cele ale torturii Inchiziţiei, inclusiv cu cele ale dreptului, au transformat radical dinamica "angajării". Ea este în continuare propovăduită, ba chiar s-au creat tot felul de formule şi de "înlocuitori" benigni pentru cei doritori să îşi rezolve "complexele". Este lumea aşa-ziselor "instituţii ale societăţii civile", entităţi care trăiesc şi există, adică au bani, dacă fac frumos! Cum sar calul, cum rămîn fără pîine! Cine şi cum defineşte acest "frumos" este o discuţie separată!

Indignarea nu mai este de mult "un produs" care circulă liber în structurile societăţii moderne tîrzii. Nu se învaţă în familie, nu este obiect de studiu în şcoli, ori în facultăţi, nu este propovăduită în biserică. Iar, Sartre, abia dacă mai apare, cînd şi cînd, pe cîte un raft prăfuit de anticariat, unde nu-l caută decît cei care l-au citit deja, undeva, într-o vreme în care duşmanii şi călăii Libertăţii Interioare încă nu erau atît de bine înstăpîniţi peste sentimentele şi gîndurile noastre!