Erori au fost, erori sunt încă

Nu sunt motive să credem că cititorii atît de influentului New York Times mureau de curiozitate să afle ce se mai întîmplă prin România. Nici că vînzarea, ori preţul spaţiului de publicitate, ale jurnalului cu pricina, au crescut odată cu apariţia unor asemenea ştiri. Un comentariu-evaluare, publicat totuşi, reprezintă un semnal. Nu pentru noi, mioriticii care am inventat eternitatea ca ratare sisifică a oricărui proiect istoric, ci, aparent, pentru comunitatea de afaceri din SUA. Cei care cunosc "subtilităţile" presei de peste ocean ştiu că semnalele pe care ea le dă nu vin din eter, ci pe canale legate de influentele instituţii, oficiale şi neoficiale, unde se formulează politica. În cazul acesta, politica externă a Statelor Unite. Ce spune NYT despre noi? Fără prea multe farafastîcuri: România este blocată din cauza competiţiei instituţionale. Mai aplicat, pusă pe butuci de ceea ce noi numim, de obicei, "Razboiul Palatelor". Un fel de cod galben pentru investitorii prea entuziaşti, ori prea naivi, pentru a evalua precis riscurile la care s-ar expune dintr-o aventură prin România acestui sfîrşit de mandat politic. Faptul că evaluarea seamănă, ca două picături de apă, cu opinia care circulă prin birourile Departamentului de Stat nu este deloc întîmplător, după cum întîmplătoare nu au fost nici vizita şi nici declaraţiile înaltului oficial care s-a oprit la Bucureşti în plină criză a suspendării Preşedintelui, cu misiunea precisă de a înclina talgerele balanţei în favoarea Cotrocenilor.

Nu am nici o îndoială asupra faptului că evaluarea ar putea fi de folos cuiva. Problema ei constă în aceea că este întru totul greşită! Erorile în ges­tiunea unor spaţii politice mici, cu atît mai mult cele din Europa, nu sunt o premieră şi nici un fapt rar în politica americană. Maşinăria care pregăteşte politica ei internaţională, oameni şi idei-soluţii, chiar dacă foarte complexă şi profesionistă, este obligată să privilegieze orizonturile strategice, marile linii şi structuri de interacţiune, relaţiile cu principalii actori şi competitori, marile teme. Apetitul pentru detaliu şi dantelărie, atît de obişnuite în tradiţia politicii orientale, la sînul căreia Europa însăşi s-a hrănit, este întotdeauna în deficit structural, pe malul celălalt al Atlanticului. Nu este, acesta, singurul motiv pentru care erorile politicii americane, unele foarte costisitoare, s-au ţinut lanţ, după 1990, în partea de lume în care se găseşte şi Româ­nia. De la "contaminarea" surselor de informaţii, pînă la operaţiile complexe de intoxicare la care au fost supuşi oficialii americani, conduse de principalul său competitor pe regiune, Rusia, pînă la superficialitatea, lipsa de pregătire şi improvizaţiile unora dintre "experţii" culeşi din zonă, Statele Unite au fost obligate la un balans larg între eşec şi reuşită. Spaţiul fostei Iugoslavii este rana încă deschisă care stă mărturie. România, chiar dacă nu la fel de grav afectată, deocamdată, nu face excepţie de la nefericita regulă. La fel, Bulgaria, Ungaria, ca să nu mai spunem nimic despre Grecia şi Turcia. Dacă obiectivul strategic al integrării euro-atlantice a acestui spaţiu a fost realizat, chiar dacă nu pe calea cea mai simplă, cel al construcţiei instituţionale capabilă să susţină o viaţă politică şi socială puternică, autentic şi definitiv stabilizată în structurile şi practicile democraţiilor moderne, a eşuat lamentabil. Spre uluirea celor care încă mai cred în vocaţia democratică a acestui spaţiu, politica americană (mă rog, cea de pe o zi pe alta!) nu a reacţionat deloc negativ la reabilitarea grotescă a unora dintre practicile şi apucăturile autoritariste şi anti-democratice ale regimurilor de guvernare din România sau Ungaria, după cum a pierdut aproape cu totul hăţurile în gestiunea crizei din Grecia, ori în transformarea politică a Turciei.

Criza guvernării din România nu este o criză a instituţiilor, ci una a ideilor, a regulilor şi a oamenilor. Nu este o criză generată de blocaje instituţionale, ci de competiţia cu expresie politică accentuată dintre grupuri de interese competitive, care au ajuns la concluzia că nu mai pot convieţui, că a venit vremea lui "ori-ori", "care pe care" şi "totul sau nimic". Această competiţie a fost puternic exacerbată de condiţia inerentă a sfîrşitului de mandat politic, atît cel al Preşedintelui, cît şi cel al formulei politice pe care s-a sprijinit. Cineva trebuie să deconteze eşecurile, iar de "calculele" acestui decont depinde, în cea mai măsură, modul în care electoratul va reacţiona la urne. În consecinţă, se va structura şi viitoarea bază politică, parlamentară, de guvernare a României. În joc nu mai sunt doar ambiţii şi orgolii politice, vise de mărire şi parvenire, interese locale sau de grup, ci pentru mulţi dintre actorii principali ai confruntării, chiar supravieţuirea politică şi limitele libertăţii lor. De aici, încrîncenarea care va creşte pînă la paroxism în următoarele săptămîni ale confruntării, abudenţa loviturilor permise şi nepermise, menite să scoată adversarul din joc, nu doar să-i slăbească poziţiile. Instituţiile administraţiei din România au fost astfel construite încît nu pot rămîne inerte faţă de competiţia politică. Dimpotrivă, ele sunt transformate cu uşurinţă în "arme letale", de care fiecare se foloseşte cum crede de cuviinţă şi cum poate mai bine, pentru a-şi atinge "ţintele" politice. Departe de a fi blocate, instituţiile din Ro­mânia lucrează la foc continuu. Nu pentru cetăţeni şi interesele lor, desigur, ci pentru politicieni şi competiţia lor!

Este greu de crezut că analizele pe care se bazează politica americană nu văd acest aspect, ori nu-l evaluază la justa lui valoare. Mai degrabă, este doar o neîndemînatică încercare de acoperire a eşecurilor de planificare şi realizare a parcursului ales pentru România. Şi, ce altă soluţie mai bună pentru a încerca să faci să dispară din văzul public aceste erori, decît un munte de false mesaje şi evaluări imparţiale!