"Excelenţa sa, ambasadorul Gregorian Bivolaru"!

Decizia judecătorilor suedezi de a respinge cererea autorităţilor de la Bucureşti de extrădare a liderului Mişcării de Integrare Spirituală în Absolut (MISA), Gregorian Bivolaru, şi acordarea statutului de refugiat acestuia, implicit azil politic, a creat stupoare şi nelinişte. Pe cît de sinceră şi de motivată la Bruxelles - pe atît de ipocrită şi fără de sens la Bucureşti.

Scrisoarea adresată de Elmar Brok, preşedintele Comisiei pentru Afaceri Externe a Parlamentului European, ambasadorului României la Bruxelles evidenţiază în modul cel mai limpede prăpastia ce se dovedeşte de netrecut între mentalitatea lor: a celor care încearcă să jaloneze cît mai clar drumul României spre Uniunea Europeană şi a noastră - cei care depunem infinite eforturi pentru a demonstra că toată cazna e în zadar; între promisiunile cu care îi amăgim şi faptele noastre cele de toate zilele. Cu o precizie de incizie chirurgicală, Brok amendează adevăruri în faţa cărora orice replică îşi pierde sensul: "În lumina aspiraţiilor României de aderare la UE, decizia Curţii Supreme suedeze este extrem de îngrijorătoare. Se pare că există o discrepanţă între asigurările dumneavoastră privind aplicarea standardelor europene în sistemul judiciar român şi cele descoperite de Curtea Supremă suedeză. (...) Ar fi de asemenea interesant de aflat cum şi-a propus România să asigure respectarea acestor standarde în viitor şi cum va fi asigurată securitatea domnului Bivolaru, dacă el s-ar reîntoarce în România". Fără a mai fi interesat de răspunsul părţii române şi fără a-şi mai face iluzii, înaltul oficial european a transmis, în aceeaşi zi, o scrisoare Direcţiei Generale de Extindere a Comisiei Europene, în care, referindu-se exclusiv la cazul Bivolaru, preia concluzia instanţelor suedeze şi afirmă că ancheta îndreptată de procurori împotriva liderului MISA a fost defectuoasă, că a fost persecutat în timpul anchetei, că s-au încălcat flagrant drepturile elementare ce decurg din respectarea prezumţiei de nevinovăţie şi că autorităţile române au contribuit la instigarea opiniei publice împotriva acuzatului. Pentru toate cele de mai sus, Brok propune ca acest caz să fie luat în considerare în formularea viitorului raport de ţară, din aprilie, apreciat ca decisiv pentru fixarea momentului admiterii României în Uniunea Europeană.

Conform unei tradiţii cu care, chiar dacă ne-am obişnuit, nu putem să ne şi împăcăm, ce este perceput într-o lume normală sub semnul gravităţii maxime, la Bucureşti este abordat cu o linişte greu de perturbat. "Palma dată la adresa sistemului judiciar românesc", cum corect nota APADOR-CH, determină, într-un tîrziu, ministrul Justiţiei, Monica Macovei, să ceară o anchetă referitor la tratamentul aplicat lui Bivolaru, la felul în care i-au fost respectate drepturile constituţionale, grăbindu-se, în acelaşi timp, să aprecieze că nu crede că "această decizie va afecta integrarea României în UE pentru că raportul de monitorizare priveşte Justiţia în ansamblu, iar cazul Bivolaru este unul singular". E greu de înţeles o asemenea abordare, dar, cel mai grav, e greu de clădit speranţe într-o proximă însănătoşire a Justiţiei române, cîtă vreme cel care ar trebui să-i configureze noul chip se sprijină pe o logică prin excelenţă defectuoasă. Primul lucru pentru care afirmăm că raţionamentul ministrului este de neacceptat ţine de momentul în care a cerut ancheta. Bîlciul organizat de instituţiile statului într-o urîtă cîrdăşie cu mass-media, şi care l-a avut ca protagonist pe Gregorian Bivolaru, dar şi pe mulţi dintre "complicii" lui, a atins limitele cele mai înalte ale grotescului şi ale înjosirii unor oameni nedovediţi vinovaţi! La data respectivă, Monica Macovei ocupa un fotoliu de orchestră în cadrul societăţii civile. Că nu a găsit cu cale să se pronunţe atunci în nici un fel faţă de linşajul public care se oficia este o chestiune asupra căreia spaţiul nu ne permite să ne oprim. Dar de ce, de la data instalării în fruntea Ministerului Justiţiei şi pînă azi, cînd, la Stockholm, Justiţia română a fost lăsată repetentă, nu a găsit normal să ceară să se facă ordine într-o cauză ce a fost tratată public revoltător, e o întrebare la care d-na ministru e datoare să răspundă. Al doilea motiv pentru care ne simţim îndreptăţiţi să amendăm cu toată fermitatea poziţia d-nei Macovei este abordarea cantitativă prin care îşi imaginează că se poate privi relaţia cu normalitatea a Justiţiei. De la cîte cazuri "Bivolaru" în sus consideră d-na ministru că e îndreptăţită aprecierea că domeniul pe care îl gestionează funcţionează prost? Pentru o omenire întreagă, "Domnul K" rămîne simbolul inconfundabil al individului strivit între roţile mecanismului devastator care poate deveni Justiţia. Nimeni, pînă azi, nu s-a găsit să spună că e prea puţin şi să-i ceară lui Kafka probe mai concludente, mai numeroase pentru a se sesiza de imaginea Răului, magistral dezvăluit ...

Într-un început de an, la finalul căruia o ţară întreagă aşteaptă cu speranţă momentul "zero" al integrării noastre în UE, România ajunge în atenţia Parlamentului European, a cancelariilor străine şi a mass-media internaţională. Graţie felului în care a fost tratat de Justiţia română, şi de celelalte instituţii implicate, modului în care i-au fost respectate libertăţile şi drepturile, Gregorian Bivolaru a ajuns să fie perceput ca o probă, ca un "ambasador" al României de azi. Care ar fi cuvintele cele mai meritate pentru cei care i-au conferit această postură?