Exemplul irlandez

"Problema cu alegerile libere - se spune că ar fi reflectat odată Brejnev, într-o şedinţă a Biroului Politic Executiv - e că nu ştii cine le va câştiga". Ceva de genul acesta trebuie să fi avut în minte liderii guvernelor Uniunii Europene care au semnat, la 13 Decembrie 2007, aşa-numitul "Tratat de la Lisabona". Destinat să înlocuiască "Constituţia Europeană", respinsă atât de categoric de electoratul din Franţa şi Olanda, Tratatul de la Lisabona era "aceeaşi-Mărie- cu-altă-pălărie". El punea bazele unui super-stat european, cu o monedă comună, cu un Preşedinte şi cu un Ministru de Externe. Cu o singură problemă, de principiu, însă: popoarele europene - presupusele beneficiare ale acestei scheme - nu au fost consultate. Fără refe­rendumuri, doar prin ratificare de către Parlament. Curat democratic.

Un principiu de bază al democraţiei e acela al guvernării prin consimţământ. Explicit. E dreptul cetăţenilor să fie întrebaţi cu privire la forma specifică de guvernare. Dar liderii guvernelor UE au decis că ei ştiu mai bine. Planul părea că merge ca pe roate. O singură problemă, însă: Irlanda, unde nu s-a putut evita convocarea unui referendum constituţional.

De ce? Motivul este Constituţia. Exemplul irlandez ar trebui să dea de gândit scepticilor care cred că o Constituţie nu e importantă. Aceea irlandeză este una dintre cele mai vechi din Europa. Datează din 1937 şi a fost adoptată printr-o procedură inovatoare în raport cu normele constituţionale în vigoare atunci (e vorba de Constituţia aşa-zisului Stat Liber Irlandez). Renunţând la amendarea vechii Constituţii prin lege specială adoptată de Parlament, Legis­lativul irlandez doar a "încuviinţat" textul propus de Primul-ministru de atunci, Eamon de Valera, după care proiectul a devenit lege prin votul afirmativ dat la plebiscit, pe baza principiului suveranităţii populare.

Această doctrină, a suveranităţii populare, explică de ce politicienii irlandezi trebuie să ceară consimţământul electoratului pentru angajarea statului în înţelegeri şi alianţe care schimbă modul în care cetăţenii sunt guvernaţi. În consecinţă, pentru ca Irlanda să poată accepta Tratatul, s-a formulat un amendament (nr. 28) la Constituţia irlandeză, pe care cetăţenii trebuiau să îl aprobe (sau nu).

La prima vedere, adoptarea acestui amendament urma să fie "floare la ureche". În fond, ni s-a spus, irlandezii au profitat din plin de aderarea la UE şi ar fi trebuit să fie recunoscători pentru valurile de prosperitate care veneau din direcţia Bruxelles-ului. În orice caz, practic tot establishment-ul politic al Irlandei, grupat în principalele partide, a pledat pentru ratificarea Tratatului.

La ora când scriu acest articol, rezultatul e cunoscut. Pes­te 53% dintre cetăţenii care s-au prezentat la vot au res­pins Amendamentul 28.

Ce înseamnă asta? Printre altele, ne arată cât de sătul este alegătorul de discursul actualelor partide. Tabăra câştigătoare s-a coalizat în jurul grupului Libertas, apărut de nicăieri. Sponsorizat din fonduri private, acest grup a reuşit să răstoarne o coaliţie formidabilă de partide şi de grupuri de interese bine implantate. Cum? Apelând la bunul-simţ al omului de pe stradă.

Ne mai arată şi cât de ataşat este electoratul de drepturile sale fundamentale. Tratatul de la Lisabona ar fi creat o structură birocratică şi supra-naţională. Nimeni nu i-a întrebat pe cetăţenii Europei dacă doresc asta. Nimeni nu a demons­trat că o asemenea federaţie europeană ar fi mai eficientă şi mai democratică decât statele actuale.

Aş vrea să fiu bine înţeles. Nu susţin că orice formă de apropiere politică între europeni este rea. Dar aş vrea ca "Europa Unită" să fie opera indivizilor, nu a birocraţilor de carieră. Impozite minuscule, programe sociale minimale, piaţă liberă şi democraţie directă - aceasta este formula în care cred. Euro-scepticis­mul de factură liberală are de ce să se felicite după re­ferendumul irlandez.

În fine, ultima concluzie pe care doresc să o subliniez este una referitoare la liderii politici europeni. La majoritatea lor, care au dovedit, după aflarea rezultatelor, cât de desprinşi de realitate sunt. E drept că unii au recunoscut public, precum actualul preşedinte al Cehiei, că tratatul e mort şi îngropat. Vaclav Klaus a numit victoria taberei "Nu" de la referendum ca pe una a "libertăţii şi raţiunii" şi a deplâns faptul că "politicienii au îngăduit cetăţenilor să îşi exprime opinia doar într-o singură ţară a Uniunii Europene". Dar majoritatea nu dă semne că s-a trezit. Curg declaraţiile despre cum procesul de ratificare trebuie să continue, în ciuda nevoii legale de unanimitate ce decurge chiar din textul Tratatului. Unii oameni de stat europeni chiar au speculat că guvernul irlandez ar trebui să găsească chichiţe legale pentru a ocoli semnificaţia votului negativ de la referendum. Sau măcar să se organizeze altul, după modelul încercat tot în Irlanda, în 2001-2002, până când poporul îşi bagă minţile în cap şi votează cum trebuie.