Exerciţii de anatomie a războiului şi păcii

Trebuia să fie evenimentul care zguduie din temelii politica din Marea Britanie. Datorită brexitului, impactul lui, imediat, nu se va simţi nici măcar cît vibraţia acului căzut în mijlocul carului cu fîn. Cu toate acestea, este şi va rămîne unul dintre cele mai importante documente, oficiale, despre pace şi război, ale secolului. Este un raport, comandat de Parlamentul Britanic unei comisii independente, condusă de lordul Chilcot. Obiectivul stabilit: să lămurească toate circumstanţele, politice, legale şi militare, precum şi consecinţele deciziilor luate de Guvernul Majestăţii Sale, condus de Anthony Charles Lyton Blair, care au dus la participarea britanică la intervenţia militară din Irak, organizată şi condusă de Statele Unite ale Americii. Şapte ani au fost necesari pentru ca raportul Chilcot să ajungă, nu pe masa celor care l-au comandat, ci sub ochii tuturor cetăţenilor britanici şi ai lumii. Oricît de supăraţi am fi noi pe Marea Britanie, "fosilizata" ei democraţie are subtilităţi care unora le rămîn de nepătruns, iar altora le par doar excesive exerciţii de stil rococo!

Înainte să spun orice despre conţinut, sunt dator cu un răspuns, la întrebarea legitimă a cititorului nostru: de ce ne-ar interesa, pe noi, cercetarea şi concluziile britanicilor? Răspunsul scurt: pentru că, din orice lucru bine făcut, de tine sau de altul, ai întotdeauna ceva de învăţat! Ştiu, noi nu suntem o societate pusă pe învăţătură! Aproape nimic din ceea ce ne-a "predat" Istoria nu a fost folosit vreodată de politicieni sau de oamenii de stat pentru a fundamenta deciziile şi acţiunile lor. Cum speranţa moare, totuşi, ultima, poate, data viitoare o să fie altfel!

Răspunsul, ceva mai pe larg, are două componente. Prima este legată de război şi de apetitul tot mai ridicat al politicienilor, ba chiar şi al oamenilor de rînd, pentru această diabolică "jucărie". Încheierea războiului rece a pus capăt ultimei faze a războiului cald care, cu o perioadă de interludiu (1918-1939), a devastat istoria secolului XX. A făcut-o nu pentru a pune capăt, o dată pentru totdeauna, războaielor, aşa cum visătorii au fost lăsaţi să creadă, puţină vreme, ci pentru a deschide un alt capitol care seamănă mai mult cu ceea ce războaiele au fost în lumea antichităţii şi a evului de mijloc. Nu tehnologic, desigur, ci din punct de vedere al modului în care politica l-a folosit, ca unealtă, şi al relaţiilor dintre război, pace şi dinamica schimbărilor internaţionale. Din acest punct de vedere, Raportul Chilcot este printre puţinele documente de temelie care reaminteşte celor ce decid soarta oamenilor, a popoarelor şi a statelor că războiul este nu doar una dintre cele mai complexe şi mai greu de stăpînit activităţi umane, ci şi aceea care produce cele mai devastatoare consecinţe, de care nimeni nu este ferit!! A doua componentă este legată de un capitol pe care democraţiile post-moderne au începtut să-l ignore tot mai des, pînă cînd lumea a ajuns să creadă că nici nu mai există: răspunderea politică şi juridică a celor care iau deciziile privind pacea şi războiul!!! Acest tip de răspundere nu se spală la următoarele alegeri şi nici nu se dizolvă în munţii de propagandă pe care politica este capabilă să-i prăvălească peste spaţiul public şi mentalul colectiv. Ceea ce Raportul Chilcot afirmă răspicat este faptul că răspunderea celor ce deţin puterea, pentru deciziile de pace şi război, rămîne, nu poate fi aruncată în spinarea altora şi nici nu se estompează cu timpul!

Două teme domină conţinutul raportului: baza politică şi juridică a deciziilor Cabinetului Blair, care au dus la implicarea britanică în acţiunea militară din Irak şi gestiunea situaţiei post intervenţie militară.

Prima este de natură să-i dezamăgească pe adversarii lui Blair, pe cei care au aşteptat să găsească în paginile raportului argumentele capabile să deschidă calea unor acţiuni în justiţie împotriva guvernului care a decis participarea britanică la acţiunea militară din Irak, pe care Raportul o numeşte, în tot cuprinsul său, invazie! Analiza nu lasă nici o îndoială asupra faptului că după 9/11 decizia americană de a interveni militar în Irak, pentru a înlătura de la putere regimul saddam, era luată şi nu mai putea fi schimbată de factori externi. Din punct de vedere politic, guvernul Blair a fost confruntat cu alternativă, atît de clar formulată de G.W. Bush, public şi în faţa Congresului American: ori sunteţi cu noi, în războiul împotriva terorismului, ori sunteţi cu teroriştii!!! Blair a ales inevitabilul şi ceea ce era în interesul strategic al Marii Britanii, să meargă umăr la umăr cu americanii. În acelaşi timp, însă, Guvernul Blair a fost preocupat, în cel mai înalt grad, şi a desfăşurat ample acţiuni, interne şi internaţionale, pentru a menţine această linie politică în spaţiul de legitimitate al dreptului internaţional, definit, în principal, prin deciziile şi rezoluţiile relevante ale Consiliului de Securitate al ONU. Raportul aşază într-o echilibrată perspectivă şi tema, atît de mult şi de simplist dezbătută în mediile de informare în masă, a "informaţiilor", în primul rînd cele privind armele de distrugere în masă, care au contribuit la fundamentarea argumentului major privind caracterul imperios şi imediat al intervenţiei militare în Irak. Raportul sesizează şi pune în evidenţă aspecte ale fenomenului de "contagiune" între fapte, informaţii şi evaluarea acestora în sistemul operaţional al instituţiilor specializate şi interpretarea, respectiv construcţia argumentelor pentru o decizie politică în favoarea participării Marii Britanii la acţiunea militară din Irak. Această contagiune a favorizat decizia de participare, dar în nici un moment nu este pusă la îndoială credibilitatea şi buna credinţă a celor care au luat acele decizii. Imaginea creată de interpretările care îl prezintă pe Blair subjugat "prieteniei" cu G.W.Bush şi acţionînd în contradicţie cu evidenţa, ba chiar mai mult, manipulînd realităţile prezentate de serviciile de informaţii, este lăsată de raport fără nici o bază! Se dovedeşte încă o dată că, în politică, de regulă, lucrurile sunt mai simple decît par, dar mai complicate decît credem!

Raportul este cu adevărat acuzator, dar în altă privinţă: gestiunea evenimentelor post acţiune militară. Nu sunt noutăţi, ci doar confirmări amănunţite pînă la ultimul detaliu, ale ceea ce realitatea ne-a spus mai clar decît putea să ne spună orice raport. Cei care au luat deciziile, atît în Statele Unite, cît şi în Marea Britanie, au ales să ignore, pur şi simplu, pregătirea pentru gestiunea situaţiilor sociale şi politice, complexe, intervenite după înlăturarea de la putere a regimului saddam. Eşecul este uriaş şi confirmă reproşul plin de amărăciune al Doamnei Thatcher, adresat Preşedintelui G. Bush Sr. "americanii au învăţat să-şi cîştige războaiele, dar nu şi pacea!" Costurile politice ale acestui eşec, nu doar pentru Marea Britanie şi Statele Unite, continuă şi astăzi să se acumuleze în sistemul internaţional. "Logica" militară şi "logica" politică nu sunt compatibile şi, deci, nici complementare. Politica şi Războiul nu sunt una continuarea celeilalte, aşa cum credea Clausewitz. În orice caz, nu întotdeauna şi nu în orice circumstanţe, aşa cum au crezut cei care au absolutizat propoziţia, ignorînd contextul, istoric şi de idei, care l-a condus pe Clausewitz la această concluzie.

Dacă nu acum, în timp, cu siguranţă, britanicii vor trage foloase din concluziile raportului Chilcot. Atît pentru organizarea şi utilizarea instituţiilor care participă la formularea deciziilor politice, la cel mai înalt nivel, cît şi pentru mecanismele politice de control asupra acestor dramatice decizii care, pentru milioane de vieţi, fac diferenţa dintre pace şi război. Rămîne de văzut dacă restul lumii va lua aminte şi va încerca să înţeleagă măcar implicaţiile exerciţiului de anatomie a războiului şi păcii dus la bun sfîrşit de britanici.