Exerciţii şi poziţii

Exerciţiile sunt de înţelegere. Ale mele. Mă străduiesc, să pricep ce, cum şi de ce se întîmplă, ceea ce se întîmplă, prin lumea pestriţă a politicii din România. De ce ţin morţiş să pricep? N-aş putea dormi liniştit şi dacă înţeleg mai puţin, mai rar, mai din doi în doi, ori chiar deloc? Ba, da! Toate mi se trag, însă, de la prietenul meu Nicolae, care a stabilit cu de la sine putere că, dintre noi doi, eu sunt cel care trebuie să furnizeze explicaţiile în acest domeniu al realităţii din care, fără să vrem, suntem împroşcaţi întruna cu noroi, amîndoi, iar ca noi alte vreo 10-12 milioane de "oameni obişnuiţi" ai ţării ăsteia. Tocmai cînd îmi e şi mie lumea mai dragă, mă împunge cu un ton pe jumătate inchizitorial, pe jumătate doar intrigat şi pe alte trei sferturi indignat: ce se întîmplă domnule în România, asta? Încotro duc, ăştia, ţara? Ce vor să facă cu noi?... şi alte asemenea formule care îmi cad în cap mai grele decît o bară de oţel de doi ţoli pe doi metri. (q pe Å). Drept pentru care sunt obligat să caut întruna prin cărţi, doar-doar voi da peste vreo unealtă nouă de gîndire cu care, scormonind în muntele de gunoi al politicii noastre, să pot ajunge, în sfîrşit, să scot la iveală pepita mult sperată. Bulgărele de aur al unei explicaţii raţionale, cît ar fi ea de "parţială", de "primitivă" şi de neşlefuită!!! De data aceasta am căutat mai întîi prin memorie şi... am dat peste Diderot. Nepotul lui Rameau. Textul stă şi astăzi acolo, bine înfipt, nu pentru că l-am studiat cu mare sîrg la cursul de filosofie, ci pentru că m-am întîlnit cu el la teatru. Atunci, nu acum! Pentru generaţia mea, teatrul vremii a fost prima şi cea mai importantă poartă de ieşire, de evadare "din cutie" (out of the box) sau, dacă vreţi, una dintre puţinele breşe din zid (The Wall) prin care puteam vedea "afară"!!! Mîna şi mintea lui Esring, atinse de geniu, s-au jucat cu un text filosofic, prin excelenţă antiteatral, pentru a crea o reprezentaţie, la propriu, de pe altă lume. Pentru prima dată vedeam o scenă fără nici un fel de decor, pe care era fixată "o instalaţie". Un soi de poliedru metalic, vopsit în negru, în care unele dintre suprafeţe erau goale, iar altele oglinzi batante. Doi ACTORI, nu cu majusculă, ci cu majuscule, DINICĂ şi MORARU, costumaţi doar în nişte salopete bine mulate pe ei, negre. Fundalul scenei este şi el negru, doar lumina şi reflexele ei în oglinzi sunt albe. Textul lui Diderot nu este nici "adaptat", nici "modernizat", nici "deconstruit", nici "zeflemizat" nici... nimic. Este textul lui, acela, filosofic, scris sub forma unui ad hoc dialog platonician asupra căruia Esring a intervenit cu uneltele scenaristului, cu grija şi fineţea unui chirurg neurolog şi cu respectul faţă de actul de cultură, pe care doar un om de cultură, autentic, îl are în mod natural faţă de materia asupra căreia lucrează. L-a făcut să curgă, să se prăbuşească în spume peste spectatori, ca o Niagară, timp de aproape două ore, ţîşnind din trupurile şi sufletele celor doi actori, care nu stau locului, nici măcar o secundă pe tot parcursul spectacolului!!! Sunt mereu în diferite poziţii!!! Unul faţă de celălalt, fiecare separat, ori amîndoi împreună faţă de spectatori, ori faţă de celelalte personaje ale textului, evocate, niciodată reprezentate. Ideea aceasta, Esring a luat-o direct de la Diderot, din text, de acolo de unde am luat-o şi eu, acum. Rameau (nepotul!) observă la un moment dat, în discuţia sa cu Diderot, că oamenii săraci, tocmai pentru că sunt săraci, nu merg pe stradă pur şi simplu, natural, ci se mută dintr-o poziţie într-alta. Generalizează imediat propoziţia şi ajunge repede la ideea că toţi oamenii, cu excepţia "Suveranului", fac acelaşi lucru. Iau poziţii!!! Se exprimă, unii în raport cu alţii prin aceste poziţii! Diderot face imediat generalizarea deplină, observînd că nici măcar Regele nu este scutit de acest exerciţiu, cînd vrea să obţină, chiar şi de la un supus al său, (mă rog, o supusă!), anumite favoruri!!!!

Concluzia metodologică e clară ca lumina zilei: dacă vrei să înţelegi ceea ce se întîmplă pe scena vieţii, în cazul nostru a vieţii politice din România, atunci trebuie să desluşeşti şi să înţelegi tîlcul poziţiilor în care se tot aşează actorii, unii faţă de ceilalţi şi, respectiv, fiecare dintre ei, ori cu toţii, faţă de spectatori!!!

"Ma foi, ce que vous appelez la pantomime des gueux, est le grand branle du monde." "Pe legea mea, ceea ce tu numeşti pantomima puşlamalelor, este marele dans al lumii."