FALIMENTUL GRECIEI Feţele ascunse ale crizei

Şi totuşi, nu intrarea în incapacitate de plată a statului numit Grecia este adevărata şi marea problemă! De unde ştim? Pe ce ne bazăm? Pe ce ne spune dosarul în care realitatea îşi aşterne cuminte filele, de-a lungul istoriei.

Lista statelor intrate în incapacitate de plată, ori în restructurări ale datoriilor, pentru ultimii două sute de ani, întocmită de K. Rogoff şi C. Reinhart ("De data asta e altfel. Opt secole de sminteală financiară"), este o colecţie de trofee. Adevărat, Grecia a petrecut jumătate din acest timp în insolvenţă ori în incapacitate de plată, dar are doar 5 episoade declarate. Spania are, în schimb 13, Franţa şi Germania cîte 8, Austria şi Ungaria 7. România, cu 3, este pe la coada listei!!! Polonia, cu numai trei episoade, a petrecut în stare critică, totuşi, nu mai puţin de o treime din istoria ultimilor 200 de ani, iar peste ea se află Rusia, 39%, Ungaria - 37%. După acest criteriu, România este pe la mijlocul listei, cu 23% din timp petrecut în restructurarea datoriilor sale ori în insolvenţă. Asta, ca să ne oprim doar la exemple din Europa. Comentariile experţilor din pieţele financiare merg şi ele în aceeaşi direcţie. Fluctuaţiile indicilor la marile burse ale lumii, din ultimele zile şi săptămîni, nu se datorează faptului că Grecia nu şi-a plătit datoria scadentă către FMI şi nici previziunilor sumbre că nu şi-ar mai putea plăti nici un fel de datorie, niciodată.

Oricum, aşa ceva nu se poate întîmpla. Statele pot scăpa de orice, mai puţin de datoriile contractate. Cine vrea exemple semnificative, să revadă istoria obligaţiilor de stat ale Rusiei, emise în 1912, pentru a finanţa dezvoltarea reţelei sale feroviare (Kahetian Railway Company bonds). Datoria respectivă a fost "ştearsă" de "Revoluţie" şi uitată de guvernele sale succesive, pînă cînd le-a răscumpărat, cu dobînzile aferente, regimul Yelţîn, aproape o sută de ani mai tîrziu!!! Îngrijorarea şi reacţiile pieţelor financiare sunt expresia "nervozităţii" create de incertitudinea privind modalităţile care vor fi alese de marii decidenţi, FMI, UE şi Germania, pentru a gestiona perioada insolvenţei şi a inevitabilei restructurări a datoriei Greciei, care se poate întinde, uşor, pe două decenii; poate chiar mai bine. Reacţiile pieţelor au fost, de asemenea, influenţate de speculaţiile privind căderea monedei unice europene, cel puţin pentru perioada critică, generată de posibila ieşire a Greciei din grupul Euro ori chiar din întreg sistemul UE. Pieţele sunt îngrijorate, aşadar, pentru că marii jucători şi speculatorii nu ştiu, funcţie de soluţiile alese, care va fi "calul cîştigător" şi deci nu sunt siguri pe cine trebuie să parieze şi, mai ales, cît! Problemele financiare ale Greciei rămîn şi soluţiile pentru gestiunea lor nu sunt nici ele chiar aşa uşor de găsit, ba încă sunt şi mai greu de pus în practică. Cu toate acestea, nu aici este miezul bubei? Dar atunci, unde?

Subsistemul societal în care s-a născut şi care dă natura actualei crize, nu doar în Grecia, ci la nivel global, nu este cel economic, ci politic! Marea criză, căreia toată lumea îi spune financiară, economică, a datoriilor etc., pentru că aceste consecinţe sunt mult mai vizibile, mai uşor de sesizat de către "cetăţeanul străzii" şi mai comod de internat în "clinicile economice", îşi are originile în decizii politice luate nu în Grecia, ci în Statele Unite, cea mai mare şi mai puternică economie a lumii, pînă de curînd. Ce s-a schimbat în economia americană între sfîrşitul mandatului Clinton, 2001, şi sfîrşitul mandatelor G.W. Bush? Opt ani de politici economice au scos America din "clubul" marilor datornici internaţionali (Clinton), pentru ca în mai puţin de cinci ani, administraţia G.W. Bush să o prăbuşească, din nou, în moara care fabrică datorii ale statului american, de ordinul milioanelor de dolari, pe minut! Nu "forţele economice" au împins spre criza precipitată din 2008, ci deciziile politice. Iar aceste decizii au fost sistematic orientate spre creşterea rolului şi a ponderii "economiei de pradă", spre favorizarea masivă şi rapidă a unor grupuri clientelare, în defavoarea economiei bazate pe "rolul mîinii invizibile" şi a echilibrelor structurale. Aceeaşi opţiune a fost favorizată şi cînd consecinţele dramatice ale dezechilibrelor produse în circuitele financiare de malversaţiile şi "marile inginerii" ale băncilor, eliberate de orice obligaţii şi răspunderi faţă de clienţi şi de piaţă, au pus pe masă politicienilor, odată cu consecinţele dramatice ale unei prăbuşiri financiare, alternativa caţavenciană: "ori trăim cu toţii, ori muriţi cu toţii!!!" Aşa-zisa soluţie a mecanismului de "uşurare cantitativă" (QE), bazat pe tipărirea de trilioane de dolari şi manevrarea lor pe pieţele financiare pentru a menţine artificial pe linia de plutire valori ale diferitelor instrumente, în special obligaţii de stat, poate fi însoţită de oricîte grafice şi "teorii". Pentru orice om care nu e dispus să renunţe la bunul simţ, este doar un alt truc care are prea puţin de a face cu economia şi aproape totul cu politica, menit să ţină criza cît mai departe de spaţiul ei natural de manifestare, cel politic. Din punct de vedere al sumelor aflate în discuţie, chiar dacă luăm în calcul întreaga datoriei externă şi internă a Greciei, ordinul de mărime este ridicol, faţă de masa uriaşă a datoriilor de stat acumulate în sistemul internaţional. Oricît ne-am strădui să luăm în serios proverbul buturugii mici care răstoarnă carul mare, acesta este doar un efect de scenă! Nu Grecia şi datoriile ei vor prăbuşi lumea aşa cum este ea astăzi. Nici măcar nu o vor schimba prea mult! Grecia şi nu Spania, să spunem, a fost împinsă spre marginea prăpastiei, tocmai pentru că este o buturugă mică, prea mică pentru a genera nelinişti şi complicaţii mai mari decît cele care există deja.

Grecia şi criza ei reprezintă doar un episod dintr-o confruntare politică, între cei care continuă să propovăduiască şi să sprijine maşinăria "economiei de pradă" şi cei care vor o reîntoarcere, oricît de dificilă şi de dureroasă, pe terenul mult mai solid al "economiei libere de piaţă", cu varianta "economiei sociale de piaţă", pe care a creat-o şi o cultivă Germania. Un model în care datoriile trebuie să rămînă într-o relaţie de proporţionalitate cu puterea de plată a celor ce le contractează, în care datoriile sunt făcute nu pentru a fi rostogolite, ori plasate statului, ci pentru a fi plătite de cei care le-au făcut, nu de urmaşii urmaşilor lor, una în care economia trebuie să aibă ca motor producţia şi comerţul, nu datoriile create şi vîndute cu generozitate de către marile bănci pe pieţele financiare pentru a fi preluate, apoi, de către stat, adică de aceiaşi păgubaşi aflaţi, de data aceasta, în postura de plătitori de impozite!

Exemplul Greciei nu mai poate ascunde pentru nimeni faptul că nu există poartă pur economică pentru ieşirea din criză. Vrînd-nevrînd, ieşirea cămilei se poate face doar prin urechile strîmte ale acului politic! Iar politica însemnă opţiuni, inclusiv cu privire la cine cîştigă şi cine pierde din jocul încins în urma şi pe seama actualei "crize economice".