False soluţii şi privatizări

Ceea ce se întîmplă cu Combinatului chimic de la Râmnicu Vîlcea pare o premieră. Spun premieră pentru că este prima "tele-novelă- în-direct- cu-peisaj-politic- şi-privatizare", din istoria tristă a României post- decembris­te. Mă grăbesc să spun că, în opinia mea, istoria noas­tră, nu doar cea prezentă, ci cea mai mare parte a ei, pendulează între tristă şi foarte tristă! Spun pare, pentru că, dincolo de interesul lui Dan Diaconescu de a creşte audienţa postului de televiziune care l-a făcut "om" şi, din postura de non-entitate a spaţiului public, l-a propulsat la statutul de "mare om politic" şi "inves­titor strategic", istoria acestei privatizări este doar copia palidă a atîtor altora. Doar un alt episod din mega-producţia care se joacă de douăzeci de ani: "Jaf, organizat şi alandala, asupra bunurilor aflate în proprietatea statului, ori sub controlul său, ca administrator unic sau deţinător al pachetului majoritar!". De la Galaţi, la Iaşi şi de la Reşiţa, la Bucureşti, trecînd prin multe alte frumoase locuri ale României, un număr considerabil de macro structuri de producţie industrială au urmat acelaşi drum critic către neant: au "beneficiat" de un management "inovativ şi plin de performanţă", care încasa salarii de milioane de euro pe an, pentru ca să nască şi să alimenteze cu contracte căpuşele prin care s-au scurs în buzunare particulare nu doar profiturile realizate ci, adesea, chiar şi valoarea producţiei vîndute, în timp ce în contabilitatea întreprinderii se acumulau, la dimensiuni astronomice, doar datoriile către bugetul statului şi/sau către alte entităţi economice deţinute de stat. Asta, pentru că statul, nu abstracţia din lozinci şi discursuri despre nimic, ci nişte oameni cît se poate de vii şi concreţi, cu nume, prenume şi cod numeric personal, aflaţi la putere, au îngăduit, au încurajat şi au profitat la rîndul lor de pe urma "rezultatelor" acestei scheme, fără să aibă nici o împuternicire, ori justificare legală. Cînd gaura a devenit atît de mare încît se zărea cu ochiul liber şi de pe Marte, a fost nevoie de o soluţie şi a început goana după "inves­titorul strategic". Ea începea, fără excepţie, cu informarea noastră, a plătitorilor calificaţi de oale sparte şi datorii faraonice ale statului, că el, Statul, "este un rău administrator", genetic!!!!, iar scoaterea la vînzare este "soluţia" pentru a pune capăt răului!!!! Cel mai convingător advocat al acestei "soluţii" a fost FMI, pe care toate guvernele României l-au angajat, cu bani frumoşi şi împrumuturi grase, să trimită la Bucureşti nişte păpuşi mecanice, capabile să recite o poezie cu doar două versuri: 1. Statul nu-şi poate permite să cheltuie mai mult decît încasează; 2. Statul nu-şi poate permite (nu are voie, chiar!) să susţină întreprinderi care-i aparţin şi produc pierderi masive; (pe cele care aparţin altora şi mai ales pe cele financiar-bancare cu capital străin, care au înregistrat pierderi, poate!!!, ba chiar e obligat să le ajute, în interesul stabilităţii mondiale, desigur!). În consecinţă, versul doi se termina întotdeauna cu imperativul, impus sub semnătură la cel mai înalt nivel: privatizaţi (vindeţi, adică!) sau muriţi! Ceea ce oamenii puterii au fost mai mult decît bucuroşi să facă, nu pentru că se temeau de FMI, ori pentru că ar fi crezut în "soluţiile sale neo-liberale", ci pentru că în tîrgurile de acest tip este loc destul pentru "paraîndărăt" gros, numai bun să rotunjească averile mai marilor şi atot-puternicilor zilei.

De ce susţin că aceste procedee şi malversaţiuni, începînd cu modul în care au fost administrate şi conduse economic întreprinderile cu capital majoritar de stat şi terminînd cu faimoasele noastre "privatizări", sunt false soluţii? Păi, e limpede ca lumina zilei! Mai întîi, ele nu au rezolvat cîtuşi de puţin problema statului, care, pe zi ce trece, se face din datornic, un datornic şi mai mare! Dacă "privatizările" de acest tip, ar fi fost soluţia mult căutată, n-ar mai trebui să se împrumute Ministerul Finanţelor în fiecare lună, trimestru, an, cincinal, deceniu şi veac de-acum în vecii vecilor, pentru ca să aibă bani în puşculiţă să plătească salariile angajaţilor statului, res­pectiv bruma de servicii sociale care mai există! Dacă FMI ar fi fost interesat ca România şi Guvernul ei să facă rost de bani, astfel încît el să fie sigur că-şi va încasa ratele scadente şi dobînzile la împrumuturile de zeci de miliarde pe care le-a acordat cu mare "generozitate", atunci ar fi fost primul interesat să găsească răspunsul sau măcar să dea o mînă de ajutor Guvernului României pentru a găsi răspunsul la întrebarea: Din ce producţie va face România încasări, pentru a-şi plăti datoriile? Ce investiţii strategice trebuie să facă pentru a-şi asigura o bază modernă şi competitivă de producţie? De ce infrastructură critică are nevoie? De ce investiţii în capital uman? Care sunt resursele principale pe care poate şi trebuie să le valorifice, în interesul visteriei proprii? Etc. Pentru că, fără producţie, nici chiar FMI-ul, cu toată liota lui de susţinători ai "politicilor neo-liberale", nu o să poată răspunde la întrebarea: din ce cîştigi, cît să trăieşti, ba încă să mai pui şi de o parte ca să-ţi plăteşti datoriile? Desigur, mai există o soluţie, cea care a fost propusă şi Greciei: să vîndă Guvernul ţara pe bucăţi chiar, teritoriul, insule şi acareturi, muzee şi colecţii istorice. S-ar fi găsit cumpărători!

Problema noastră, dacă mă uit bine din această perspectivă, este că stăm, deja, mai prost decît Grecia: noi nu avem nici măcar un Partenon!