Falsurile afectează piaţa românească de artă

În linii mari, falsurile se fac în trei feluri. În primul rînd, se ia o pictură, sau o lucrare de artă existentă, mai mult sau mai puţin cunoscută, şi se mai face o imagine identică, de aceeaşi mărime sau cu dimensiuni diferite.

Asemănarea depinde şi ea de măiestria manipulantului de penel iar în prezent exis-tă şi mijloace tehnice care permit realizarea unor copii perfecte. Desigur, dacă autorul sau posesorul noii lucrări nu are de gînd să o prezinte ca fiind lucrare originală, nici nu poate fi numită fals, ci de o copie.

Un italian ciudăţel, Daniel Donde, a venit la Bucureşti, prin 2007, cu mare tam-tam, pus să scoată bani din nişte idei cam kitsch, cu cristale tip Swarowski, dar şi cu copii sau replici la picturi clasice sau modern-celebre. Probleme e că se intitula cu mult entuziasm cel mai bun şi mai celebru falsificator, că face cele mai bune falsuri. Atunci, i-am atras atenţia, lui dar mai ales românilor care lucrau pentru el, că e şi periculos şi inexact să numească falsuri picturile sale devreme ce le semnează cu numele propriu şi mai şi scrie clar că sînt copii, unele după opere vestite, aflate în muzee renumite. Acum, să recunoaştem că, în România în care venea el trîmbiţînd falsurile, s-au vîndut fără probleme drept originare copii destul de stîngace ale unor picturi renumite din muzee şi manuale. Poate că şi Monalisa de venea, ar fi fost primită cu cartoanele de licitaţie cît mai sus şi la vedere.

Un al doilea gen mare de falsuri sînt savantele creaţii ale unui artist realizate în maniera altuia, mai vestit şi mai apreciat. Şi aici, dacă nu dai piesa ca fiind a celui cu stilul celebru, nu poate fi un fals. Atunci e fie o originalitate ratată, eşuată în maniera altuia, fie un scop în viaţă, recunoscut explicit sau nu, de a fi un altul în creaţia plastică. Alt stil de falsificare ar putea fi numit atribuire. Aici al doilea artist nu este cunoscut, nici nu este nevoie de el, este suficient un întreprinzător, unul fără prea mari scrupule şi cu convingerea că se pricepe. De cele mai multe ori, mai ales la noi, mai mulţi semidocţi care ştiu ei că din artă se fac bani mulţi, pun mîna pe tot felul de lucrări de artă, în cel mai bun caz la nivel de profesor de desen din provincie, şi încep să îşi dea cu părerea cu cine seamănă maniera respectivă, sprijinindu-se solid pe bruma de vizionări recente. Opţiunea este pecetluită cu o semnătură cît se poate de falsă.

Cu excepţia cazurilor patologice, falsurile - lucrările de artă propuse cu bună ştiinţă ca fiind ale altui artist decît autorului real - au ca scop obţinerea unor avantaje şi se manifestă mai ales pe piaţa de artă.

Într-o societate normală, falsul în artă atrage automat sancţiunea justiţiară. Cel care scoate pe piaţă un fals ştie la ce se expune, este conştient că încalcă mai multe legi, inclusiv din cele morale şi sancţiunea vine şi în acest plan. Aceeaşi societate normală are şi expertiza necesară, are instituţiile şi mentalităţile care să trateze falsul ca pe o anormalitate, să îl descopere şi să îl pună în evidenţă. Există şi o experienţă îndelungată, Occidentul avea de vreo 7 secole breasla Sf. Luca iar cele mai cunoscute case londoneze de licitaţii de artă funcţionează de un sfert de mileniu fiecare şi continuă să ţină afişul internaţional al acestui domeniu. La ei cazurile de falsificare sînt subiecte de mare scandal, de cărţi şi filme, o plăcere să vezi cît de inteligent şi cu cîtă profunzime profesională se lucrează.

Noi nu avem toate acestea şi ne mulţumim cu falsuri din categoria a treia, cu un topping de tupeu incredibil care a dus la o situaţie catastrofală pe piaţa de artă. Dacă mai vedeai ici colo lăfăindu-se cîte un fals uşor detectabil, acum povestea pare să se fi generalizat. De fapt, necesitatea acestor rînduri a apărut cînd a fost afişată oferta unei viitoare licitaţii, în care rar poţi afirma că ai de a face cu o lucrare normală, originală. Mai mulţi cititori avizaţi, colecţionari, specialişti adevăraţi sau galerişti de probitate, ne-au semnalat această situaţie, argumentele lor fiind esenţiale şi revelatoare. Foarte vehement este Lucian Georgescu, un galerist venit de la Paris din pasiune totală pentru uluitoarea poveste a avangardei române care a luminat Parisul. A deschis o galerie în Bucureşti şi a încercat să comercializeze operele acestora, cele din sursă sigură, la preţ corect, adică mare, şi cu toată povestea lor. În timp ce monştrii sacrii ai criticii române de artă habar n-aveau cine este Jacques Herold, Lucian Georges-cu punea umărul consistent la marcarea centenarului acestui uriaş artist, eveniment despre care s-a scris, cum păţesc cam toa-te centenarele din ultimii ani, dintre paginile care contează, doar în acest colţ de gazetă. La noi a adus Brauner cu analize la zi şi la vîrf, Marcel Iancu dar şi Janco, Arthur Segal cel atît de rar, Mattis-Teutsch, Hans, confundat din penibilă ignoranţă, de unii, cu fiul lui, Janos, Aurel Cojan de Paris, Lucian Grigorescu şi generaţia lui de români din Franţa. Cum este normal, toate au expertize serioase, garantate cu certificatele celor recunocuţi internaţionali ca fiind sediul materiei în vreun artist sau curent, vezi Sammy Kinge pentru Brauner.

Dar cum arată mediul românesc? În ciuda unor reglementări destul de corecte, specialiştii români, aparţinînd unor şcoli şi practici vechi, rareori au şi competenţa în zona avangardei afirmate mai ales peste hotare. Iar în restul cazurilor, plătesc tribut apucăturilor de tranziţie, în sensul că, de fapt, încasează acest tribut. Numai la noi mai apar Brâncuşi din piatră seacă, Braunerii zac prin poduri, o casă de licitaţii se naşte cu desene de Tonitza "găsite" prin sertarele regretatei nepoate a pictorului, N. Grigorescu de abia şi-a intrat în mînă, la mai bine de un secol de la moarte, iar contemporanii sar de peste tot, nou-nouţi deşi au trecut şi ei la veşnicie de ceva timp. Din prima categorie de falsuri, cea a copiilor identice sau care tind spre perfecţiune fiind încă departe de ea, avem exemple de situaţii în care acestea au accedat în licitaţii sau măcar au încercat să ajungă acolo, fiind scoase dar amintirea lor dăinuind în catalog, spre "mîndria" pieţei româneşti de artă. Românului, inventiv, i-a mai venit o idee: nu se îndură să vîndă o pictură originală pe care o are în posesie dar îi face o copie, cum poate şi el mai bine, şi nu ezită să o ducă la licitaţie, ba şi cu ceva documentaţie alături.

Ca modalitate de autentificare a falsurilor, pe la noi se practică publicarea într-un album, eventual monografie publicată la comandă sau prin expunerea repetată în initiative ce ar trebui să fie mai presus de orice bănuială. Şi asta este o acţiune ce presupune ceva efort, gîndire şi chiar timp dar de cele mai multe ori se aplică "procedeul Ciorogîrla", se semnează cu diferite nume picturi mai vechi, după afinităţi şi asemănări, iar apoi se trece la plasarea pe diferite paliere, în expoziţii, prin galerii sau direct în licitaţii.

Dincolo de expertiza slabă sau chiar pervertită, să recunoaştem că avem o mentalitate păguboasă faţă de falsuri, exprimată minunat în cuvintele: la cît am dat pe ea e destul de Grigorescu. Altfel spus, admitem minciuna doar pentru a ne minţi singuri. Şi aşa ajungem la oferte care indignează adevăraţii specialişti şi la colecţii de îmbogăţiţi de tranziţie pline de falsuri plătite obez rău de tot. Nici cultura nu se sprijină prea mult, scriem cifrul regal în loc de cifră, în cataloage de mare ţinută şi probitate profesională, ne întrebăm cînd au murit artiştii în viaţa, bătrîni de vreo 60 de ani, ne grăbim să considerăm că o caricatură frivolă din 1946, cu o doamnă în costum de baie ar reprezenta-o pe Cramen Sylva, regina Elisabeta şi a primului rege Carol deşi este doar o localizare în staţiunea Carmen Sylva, acum Eforie Sud, o cioplitură penibilă prezentată ca fiind un Brâncuşi pornografic des-coperit în România se vinde la licitaţie pe post de sculptură cămăşuită marcată D. Paciurea. Mai sînt astfel de situaţii hilare dar totuşi atît de triste. Şi nu atît de tristă cum e soarta pieţei româ-neşti de artă, de la micile tarabe de tîrg la marile licitaţii, infestată de falsuri şi falsitate.