Farsa transfigurării

Începută în urmă cu un an cînd, din antisemit Vadim Tudor devenea ctitor al statuii fos-tului premier israelian, Yitzhak Rabin, dezvelită propagandistic la Braşov în ianuarie 2004, farsa transfigurării naţionalismu-lui extremist continuă. Retragerea lui Vadim Tudor din funcţia de preşedinte în cea nestatutară de preşedinte de onoare este doar o etapă în această strategie de manipulare mediatică. Dacă sub forma de tactică electorală formula schimbării de registru tematic s-a dovedit ineficientă, după alegeri, sub presiunea integrării europene şi a noilor interese ale clientelei de partid, PRM a fost nevoit să se adapteze contextului. Cum însă PRM nu are alternativă la conducerea lui Vadim Tudor, aces-ta rămînînd sigurul vector important de imagine, o despărţire definitivă şi irevocabilă nu este posibilă. Partid puternic personalizat, PRM depinde de liderul său. O criză de succesiune ar dezechilibra partidul şi l-ar marginaliza încă şi mai mult pe scena politică românească. Tran-ziţia de la naţionalism extremist şi xenofobie la conservatorism moderat nu este doar o operaţiune cosmetică.

Într-un spaţiu politic viciat şi preponderent oligarhic, schimbarea politică nu poate reuşi fără participarea sinceră a militanţilor şi concursul dezinteresat al cetăţenilor. În fapt, avem de-a face cu o schimbare anun-ţată. Încă din timpul campaniei electorale de la sfîrşitul anului trecut, cu destulă insistenţă, zvo-nurile lansate din zone interesate anunţau trecerea lui Vadim Tudor pe o linie secundară. Strategi ai politicii obscure din spatele uşilor ferecate, cinici manipulatori ai opiniei publice, imaginau scenarii în care PRM să poată fi transformat în partener relativ onorabil la guvernare sau în opoziţie. De aceea, debarcarea lui Vadim devenea o demonstraţie a disponibilităţii de schimbare de ton a partidului. La începutul lunii ianuarie 2005, retragerea lui Mihai Lupoi din PRM a prilejuit o pri-mă reacţie ostilă a unor membri ai Biroului Permanent al PRM la adresa liderului absent însă. Apoi, mai mulţi lideri locali ai PRM (din Bistriţa-Nă-să-ud, spre exemplu) au acuzat rezultatele slabe din alegeri datorită imixtiunilor de la centru. Dar toate aceste critici nu erau în măsură să îl basculeze pe Corneliu Vadim Tudor. Acesta nu a renunţat la conducerea PRM ci, prin simularea retragerii, a urmărit crearea condiţiilor favorabile pentru noi alianţe. Astfel, PRM a reuşit să provoace un eveniment care să eclipseze formarea Partidului Popular Creştin Democrat prin fuziunea PNŢCD şi URRR şi să pună sub semnul întrebării întreprinderile de constituire a polului popular în România. Dezbaterea publică a fost deturnată, iar politica a fost înlocuită cu politicianis-mul.

Înlocuirea etichetei, şi aceasta doar parţială, căci formaţiunea a fost rebotezată Partidul Popular România Mare, nu presupune şi schimbarea calităţilor produsului. Nici o mişcare de reformă la nivelul bazei partidu-lui, nici o dezbatere nu a precedat hotărîrile plenarei Consiliu-lui Naţional al PRM care a aprobat retragerea lui Vadim Tudor şi schimbarea denumirii. Deşi democraţia internă este pre-vă-zută în articolul 73 al statutului PRM grupul de conducere a trasat preţioasele indicaţii. Dacă luni, 7 martie, Partidul Comuniştilor din Moldova lua, tot într-o plenară a Comitetului Central de data aceasta, ho-tă-rîrea de a iniţia procesul de schimbare a numelui şi doctrinei, de ce PRM nu ar încerca, în condiţii politice mult mai vitrege decît cele în care acţionează comuniştii de dincolo de Prut, aceeaşi tactică. Pentru mai multă convingere din prim-vicepreşedinte Corneliu Ciontu a devenit preşedinte, dar şi aceasta fără respectarea prevederilor statuare. Hotărîrile strategice luate înaintea congresu-lui PRM (ce ar trebui să aibă loc în toamna anului 2005) dovedesc o dată mai mult dezinteresul acestei formaţiuni politice faţă de sistemul juridic. Respectarea propriilor reglementări de către un partid este un indicator al încrederii pe care acesta o acordă procedurilor statului de drept. Ori, PRM nu a respectat nici prevederile articolului 74 al statutului sau referitoare la rolul Congresului PRM ca principal factor de conducere care "stabileşte strategia partidului" şi "alege preşedintele Partidului România Mare", nici cele ale articolului 99 privind formulele de alegere a conducerii partidului.

Dacă schimbarea de nume şi retragerea simulată a liderului erau previzibile, modul abrupt şi rapid răspunde dinamicii politice interne din zona populară şi temerii că alegerile anticipate ar conduce la scăderea dramatică a cotei partidului. Pentru a forţa negocierile cu noul PPCD, reluînd astfel negocierile din 2004 şi tatonările de la începutul anului cu PNŢCD, PRM se prezintă ca un partid renăscut în formă populară, cu atît mai mult cu cît de la începutul lunii februarie Wilfried Martens, pre-şedintele Partidului Popular Eu-ropean, l-a mandatat Gheorghe Ciuhandu să realizeze unificarea creştin-democrată în Ro-mânia. Apreciind că foştii ţă-ră-nişti sînt veriga slabă a curentului popular, PRM încearcă să-şi asigure supravieţuirea pe termen mediu prin preluarea acestui nou partid. Interesul popularilor europeni de a avea un corespondent politic important în România ar putea încuraja o astfel de întreprindere. Pe de altă parte acelaşi Wilfried Martens a insistat în mai multe ocazii asupra refuzului PPE de a dialoga cu PRM. Oricum în afara PNŢCD şi UDMR este membru al PPE, iar formaţiunea maghiară nu va fi în măsură să accepte, oricare ar fi aranjamentele politice interne, aderarea PRM la PPE. Neconvingătoare şi improvizată, transfigurarea PRM în partid popular este simptomul unei crize structurale pe care majoritatea partidelor româneşti o trec după alegerile din 2004. Calendarul european şi transformarea electoratului activ obligă însă la o restructurare reală şi profundă a vieţii politice româneşti.