Fiers d"etre belge

"Mândri de a fi belgieni" - o formulă deloc stereotipă într-o ţară, dar şi într-o Europă dominată de renaşterea naţionalismelor şi de tentaţia supraevaluării politice a crizelor identitare şi a fricilor comune. O formulă care, surprinzător, îşi mai are susţinători. Şi asta, cu atât mai mult cu cât inima Europei, Belgia, e atât de bolnavă, încât pentru unii colapsul său e inevitabil. Accentuând atât de mult diferenţele, Belgia şi-a pierdut armonia. Tocmai aici, în capitala unei Europe care se doreşte diversă şi multiculturală, multiculturalismul a suferit unul din cele mai mari eşecuri. Căci revendicarea identităţilor culturale şi a decupării etnice a tradiţiilor regionale nu a scăzut, ci a accentuat tensiunile dintre parteneri. Iar dacă acest conflict pe cât de cultural şi etnic, pe atât de social, nu a luat forma unei confruntări violente, doar conasociaţionismul, această formă de democraţie tipic europeană fondată pe consensul realizat la nivel instituţional, mai ales parlamentar, între partide, e singura explicaţie.

Mai poate fi Belgia un exemplu? Poate că da. De când, după alegerile parlamentare din iunie, criza politică s-a accentuat, iar partidele nu au putut ajunge la un acord de guvernare, a apărut o formă de protest civic, la început timidă, apoi din ce în ce mai vizibilă. Steagurile belgiene au început să fie afişate simbolic la geamuri. O dovadă că dincolo de flamanzi sau de valoni, există încă belgieni cărora nu le este ruşine de această identitate, ba mai mult, chiar o afirmă.

La începutul anului, în ianuarie 2007, un grup de intelectuali belgieni, atât flamanzi, cât şi valoni, propuneau o reformă a sistemului electoral care să asigure atât reprezentarea intereselor comunităţilor culturale, cât şi a naţiunii belgiene ca întreg. Propunerea lor nu a fost acceptată, dar ea aducea în discuţie exact ceea ce simt acei belgieni care nu mai sunt valoni sau flamanzi. Căci, dacă separatismul flamand a fost, dincolo de afilierile partizane, marele învingător al alegerilor din 10 iunie, rezultatele sale au fost doar relative. Lectura politică, consensuală sau majoritaristă a rezultatelor alegerilor, poate favoriza una sau alta din tabere. Iar preferinţa pentru lectura separatistă este una deliberată. Deja după alegerile locale belgiene din 2006, unii comentatori locali atrăgeau atenţia asupra unei manipulări mediatice care a susţinut, din motive comerciale sau politice, ideea rupturii dintre cele două Belgii. Căci, la o analiză atentă, prima familie politică belgiană este cea liberală, care a reeditat performanţa de la alegerile parlamentare precedente, din 1999 şi 2003. Liberalii belgieni au 41 de locuri în noul Parlament, pe când creştin-sociali doar 40 din cele 150 ale Camerei Reprezentanţilor. Dar scorul bun se datorează liberalilor valoni, Mişcarea Reformatoare, care au obţinut 23 de locuri, şi nu liberalilor flamanzi - Partidul Liberal-Democrat flamand - al încă primului minis-tru Guy Verhofstat, care au obţinut doar 14 locuri. Eludând acest fapt, cedând în faţa presiunii separatismului flamand, o ţară tradiţională a consensului a glisat spre intransigenţă etnică. Astfel, creştin democratul flamand cu nume francez, Yves Leterme, mai degrabă un neopopulist deviat mult de la principiile creştin democraţiei, câştigător detaşat atât în Flandra, dar, prin comparaţie, şi la nivel belgian al "votului de preferinţă", a fost preferat ca persoa-nă desemnată să formeze guvernul. Şi asta, chiar dacă la nivelul familiei sale politice nu există o armonizare transetnică a poziţiilor. Pe parcursul campaniei, Leterme nu şi-a ascuns dispreţul faţă de valoni, iar după alegeri a ajuns până într-acolo încât să nu poată indica evenimentul istoric care era sărbătorit de ziua naţională şi a confundat Marseieza, imnul Franţei, cu Brabansona, imnul Belgei. Dar votul de preferinţă, formulă care permite alegătorilor belgieni să bifeze candidatul favorit pe lista partidului, a dat o ierarhie în care, cu cele 796.521 de voturi în favoarea sa, Leterme e primul, urmat de Verhofstat - cu 493.355 de voturi, în vreme ce primul în zona valonă a fost comisarul european Loius Michel, cu 232.328 de voturi.

Votul de preferinţă l-a pus pe regele Albert al II-lea în situaţia de a-l însărcina pe Leterme cu formarea noului guvern. Şi, aproape inevitabil, acesta a eşuat. Iar în septembrie, tot Leterme a fost desemnat, a doua oară, să formeze guvernul. Între timp, Belgia se sufocă încet. În faţa acestei situaţii, cetăţenii obişnuiţi au prins glas în faţa degringoladei politice şi a furiei separatiste. Fiers d"etre belge! Oui! Et, fiers d"etre européens!