Foaia de parcurs

În noianul de pseudo-probleme fabricate din nevoia politicienilor de-a se afla zilnic pe toate buletinele de ştiri ale televiziunilor şi respectiv din goana după audienţă a aceloraşi televiziuni, politica a descoperit că are, totuşi, şi lucruri serioase de rezolvat. Cum ar fi, de exemplu, schimbarea pietrei de temelie şi a celei de boltă din Edificiul Justiţiei: Codul civil şi Codul penal, cu codurile de procedură aferente. Nevoia de-a face schimbări de filosofie şi structură, nu doar cîrpeli, ca pînă acum, a fost cu vîrf şi îndesat subliniată de practica vieţii sociale şi de meseriaşii domeniului, cei care încearcă să facă justiţie cu nişte unelte care abia dacă mai amintesc conţinutul de fond al termenului. Necesitatea schimbării s-a văzut, cu atît mai uşor, de la distanţă, adică de la Bruxelles, unde prăpastia dintre conceptele şi soluţiile cu care operea­ză dreptul european şi cele cu care încearcă să facă faţă realităţii justiţia din România se ştiau bine, încă dinainte de aderare. Reforma în domeniul justiţiei rămîne domeniul critic al compatibilizării spaţiului social al României cu cel european. El este şi astăzi unul plin de buruienile reformelor fără fond şi ale schimbărilor fără conţinut, în ciuda faptului că, la admiterea în UE, am fost creditaţi cu capacitatea de-a opera, într-un timp relativ scurt, schimbările necesare. Aici, însă, convergenţele de idei, de interese şi de perspectivă asupra problemei s-au împotmolit, fără prea multă speranţă de salvare. Ca dovadă, de 10 ani, după cum spunea deunăzi cu năduf chiar Preşedintele, toată lumea zice că trebuie să schimbăm blestematele astea de coduri şi nimeni nu face ceea ce trebuie, ca să avem altele noi. Iaca, acum cineva a făcut şi toată lumea se pune de-a curmezişul! Din perspectiva prezidenţială, trecerea prin Parlament a celor două coduri este o obligaţie a foii sale de parcurs, fără de care îşi pierde şi ultima brumă de credibilitate în spaţiul european. Fără bifarea acestei obligaţii asumate, garanţiile lui Traian Băsescu, Preşedintele, pentru orice program de reformă nu mai valorează nici cît o ceapă degerată. Omul politic Traian Băsescu ştie precis acest lucru, de unde şi iritarea domniei sale în faţa unui centru de presiune şi influenţă asupra opiniei publice, care altădată îl răsfăţa cu laude şi argumente gata să-i scuze orice derapaj: organizaţiile non-guvernamentale şi cele care reprezintă iniţiative cetăţeneşti, denumite, pe scurt, societatea civilă. Imposibil să nu citeşti în atitudinea Preşedintelui şi în replicile sale încărcate de reproş, replica istorică a lui Cezar, către fiul său Brutus! Al doilea lucru care se citeşte în atitudinea Preşedintelui este lipsa totală de preocupare pentru conţinutul şi consecinţele pe care le-ar putea aduce cele două Coduri, ieşite, nimeni nu ştie cum, din nişte "laboratoare" fără firmă şi fără garanţii de calitate, într-o variantă refăcută şi adăugită, mai slabă, mai puţin coerentă şi mai plină de erori decît cele existente. Preşedintele nu pare să fie interesat de conţinut şi de consecinţele pentru societatea românească, ci doar de bifarea pe foaia sa de parcurs a unei cerinţe exprese, venită din mediile de vîrf ale Uniunii Europene.

Cel puţin în această cauză, societatea civilă, atîta cîtă este şi încă mai funcţionează, şi-a făcut datoria. A semnalat Preşedintelui că modul lipsit de transparenţă în care s-a lucrat la noile variante şi mai ales lipsa oricărei dezbateri cu privire la consecinţele ce rezultă din adoptarea soluţiilor propuse de noile texte de lege, fundamentale, încalcă şi prevederile constituţionale care ţin Guvernul responsabil de consultarea cu beneficiarul social, atunci cînd legiferează, şi pe cele ale mandatului prezidenţial, care-l obligă pe deţinător să nu tolereze şi să îndrepte asemenea derapaje ale Executivului, eventual şi ale Legislativului. Cu alte cuvinte, intervenţia societăţii civile pe lîngă Preşedinte i-a ridicat acestuia, perfect, o minge la fileu, pe care în loc "să o îngroape în trei metri", cum se spune la volei, domnia s-a a trimis-o în bălării, iritat de huiduielile sălii.

Faptul acesta ne duce la cea de-a doua temă pe care evenimentele derulate în aceste zile o ridică în faţa celor ce deapănă cronica acestor vremuri, încercînd să-şi prevină semenii cu privire la consecinţele din viitor ale prezentului, lăsat la întîmplare. Comportamentul politic tot mai puţin centrat pe soluţii al Preşedintelui. Preocuparea sa, naturală, de-a ocupa centralitatea spaţiului public, de-a împrăştia în cele patru vînturi sămînţa de sfadă, reuşind în acest fel să-şi divizeze, să-şi descurajeze, să-şi hipnotizeze şi în ultimă instanţă să-şi neutralizeze adversarii şi competitorii politici se întoarce acum împotriva sa. A ocupat centrul! Nu mai este nimeni sau aproape nimeni în jur! Toate reflectoarele sunt aţintite asupra actorului principal, devenit personajul UNIC! Toată lumea îşi ţine răsuflarea şi aşteaptă ca marele acrobat să facă "saltul mortal", să evadeze, ca Houdini, din lada ferecată cu lanţuri, în care singur s-a închis, să pună turma de lei, tigri şi pantere cu botul pe labe, să scoată Turnul Eiffel din jobenul cu iepuraşi! Timpul poate fi ţinut în loc, pentru o clipă. Dar nu mai mult! După care începe să curgă nemilos, la fel, pentru toată lumea. Oamenii părăsesc circul, convinşi că oricît ar mai dura spectacolul, jucătorul din mijlocul arenei nu va performa niciodată actul temerar sau miraculos, trecut în program. Foaia de parcurs rămîne nefinalizată.