Furtul de identitate

Pierdute printre scandalurile zilei, apar ştiri (ce ar trebui să ne preocupe cu adevărat), despre firme care refuză să vândă pe Internet clienţilor cu cărţi de credit ce indică o adresă în România. Motivul? Nivelul ridicat al fraudei cu carduri. O infracţiune exportată cu succes, dacă e să judecăm după numărul cardurilor clonate şi al bancomatelor atacate de compatrioţi de-ai noştri prin ţările Uniunii Europene.

Furtul de identitate nu a apărut ieri. El presupune, adesea, mijloace foarte rudimentare. Ginerele de meserie, care păcăleşte familia miresei şi fuge cu darul de la nuntă, ori minorul care minte că are 18 ani pentru a cumpăra ţigări - iată doar câteva exemple. Însă abia în era comunicaţiilor electronice furtul de identitate a devenit o procedură cu deosebire atractivă pentru infractori sau pentru dezechilibraţi. Motivul principal, deloc surprinzător, este cel financiar. Mesaje electronice care reclamă bani pentru tratamente-minune sau care te înştiinţează că ai câştigat o loterie la care nu ai jucat niciodată, reclame trimise fără consimţământ, pe baza unor liste de adrese poştale vândute de companii fără scrupule, postări pe Internet în numele altor persoane, aplicaţii false pentru ajutoare de şomaj sau azil politic: lista e aproape imposibil de rezumat.

Într-o societate tradiţională, rurală, identificarea indivizilor e o problemă simplă. Acolo fiecare este "Ion" sau "Gheorghe". Până în epoca modernă, folosirea numelor de familie era o excepţie, chiar şi în Europa. Pentru că individul trăia într-o familie extinsă mai degrabă decât într-un stat, tot ce era relevant de ştiut despre el nu era altceva decât "cunoaştere locală", suma informaţiilor specifice deţinute de rude sau vecini ("Vasile, ăla bâlbâitu").

Civilizarea Europei a presupus formarea unui sistem precis de identificare a persoanelor. Buletine, paşapoarte, registre cu naşterile şi decesele, cazierul. Un proces istoric ce a însemnat şi un spor al cunoaşterii individului. Unul din primii paşi i-a făcut doctorul Alphonse Bertillon, care a inventat, în 1882, "antropometria". Metoda era bazată pe măsurarea dimensiunilor corpului şi făcea aproape imposibil ca un recidivist să se dea drept altcineva. Mai târziu, alte metode, mai avansate, au fost adoptate pentru identificarea persoanelor, indiferent de statutul lor legal: amprentarea, scanarea irisului, paşaportul biometric, amprenta vocală, grafologia, camerele video, codurile PIN sau analiza ADN. Influenţaţi de un discurs anti-modernist şi, eventual, anti-capitalist, le considerăm, adesea, doar ca mijloace de control. Dar ele sunt mai degrabă mijloace prin care cetăţenii unei democraţii avansate nu mai sunt străini unii faţă de alţii.

Eşecul civilizării, în această ţară, nu ţine doar de lipsa autostrăzilor sau a parcurilor. Mai profundă şi mai importantă este lipsa unui sistem credibil de identificare a indivizilor. Statul nu a reuşit nici măcar să îşi numere exact cetăţenii. Nu ştim câţi au mai rămas şi câţi au plecat, să zugrăvească bucătării prin Spania sau să lucreze prin livezile din Italia. Nu se ştie nici măcar câţi alegători sunt în realitate, pentru că listele electorale cuprind, de fiecare dată, morţi şi dispăruţi. Nici măcar toţi cetăţenii Româ­niei nu au acte de identitate sau certificat de naştere. Să mai spun că promisele paşapoarte biometrice tot întârzie să apară? Sau că băncile se codesc să ofere servicii pe Internet? Ori că analiza ADN nu este încă o metodă curentă în arsenalul Poliţiei? Şi că majoritatea telefoanelor mobile de la noi sunt anonime, cu cartelă?

Unul dintre motivele pentru care suntem la coada statisticilor europene este exact aceas­tă confuzie a identităţilor. Fără sisteme avansate de identificare, noi nu vom avea nici plăţi pe Internet, nici vot electronic şi nici sisteme eficiente de monitorizare a traficului. Nu văd însă niciun om politic preocupat de aceste lucruri. E important, desigur, că Ford a venit în România. Dar e încă şi mai important să avem cărţi de identitate cu date biometrice, supraveghere video pe străzi, bancnote securizate sau controale eficiente la graniţă.

Critica standard, atunci când avansăm asemenea idei, este că am dori o societate a supravegherii generalizate, precum aceea din romanul lui Orwell, "1984". Faptele arată însă altceva. Mulţi dintre noi suferim, într-un fel sau altul, din cauza furtului de identitate, care face posibile nenumărate alte delicte, unele foarte grave. Pe de altă parte, încă nu am auzit de cazuri în care colectarea de informaţii prin mijloace moderne să fi subminat fundamental drepturile cuiva. Trebuie să fim prudenţi, desigur. Dar camerele de luat vederi, cărţile de identitate electronice şi analiza genetică au deja un impact notabil asupra delincvenţei. E timpul să le punem la lucru şi la noi, pentru că altfel nu avem cum să ajungem la o societate ordonată.