Gaslighting

Între multele formule pe care odată cu venirea lui Donald Trump la Casa albă publicul larg a ajuns să le cunoască, de la "ştiri false" (fake news - aşa le califica Trump în conferinţa sa de presă din 11 ianuarie - singura pe care, de altfel, a avut-o de când a fost ales preşedinte - CNN: "you are fake news" îi striga preşedintele ales lui Jim Acosta, reporter al postului de ştiri din Atlanta) la "fapte alternative" (alternative facts - formula utilizată de Kellyanne Conway, consilieră a lui Donald Trump, pentru a explica care era sursa afirmaţiei că festivităţile din 20 ianuarie au avut cel mai numeros public din istorie: "And they're giving - Sean Spicer, our press secretary - gave alternative facts"), trecând inevitabil prin "post-adevăr" (post-truth - proces de transformare a unei plăsmuiri propagandistice în "adevăr alternativ" şi apoi în "adevăr" pur şi simplu) şi prin deja cunoscutul iliberalism, un nou cuvânt îşi face apariţia: gaslighting.

Termenul, împrumutat din titlul unei piese de teatru (Gaslight - Lumină de gaz), dar mai ales de la un celebru film din 1944 regizat de George Cukor cu Ingrid Bergman (excelentă în rolul Paulei, pentru care a şi obţinut Oscarul pentru cea mai bună actriţă) şi Charles Boyer, a intrat în vocabular în anii ´60 ai secolului trecut şi a fost preluat din limbajul obişnuit în cel psihologic în anii ´80. Dar abia acum, când este folosit pentru a descrie comportamentul preşedintelui Trump, am putea spune că şi-a găsit notorietatea. Deşi termenul gaslighting poate fi foarte bine folosit pentru a explica sensul şi efectele traumatizante ale continuei psihodrame politice pe care publicul canalelor de ştiri, şi nu numai, de la noi o îndură de ceva vreme.

Pe scurt, termenul gaslighting descrie ansamblul acţiunilor care urmăresc să influenţeze starea psihică a unei persoane sau grup în scopul de a leza percepţia altcuiva realităţii. De ce gaslighting: pentru că, în film, operaţiunea de manipulare a percepţiei realităţii consta, în primul rând, în micşorarea constantă a flăcării de la lampa de gaz, pe care, deşi Paula o observa, soţul său o persuada, cum că nu era decât rodul propriei ei imaginaţii bolnave. Aşa încât, încetul cu încetul, ficţiunea a fost transformată în realitate.

Asistăm aproape tranchilizaţi la un proces de investire, prin recursul la autoritate (politică sau televizuală în cazul nostru), a unui "adevăr alternativ" în singura realitate posibilă. Şi nu este doar o formă de manipulare folosită de Donald Trump şi de ceea ce se dovedeşte a fi sistemul său de propagandă, ci şi de o parte a complexului mediatico-politic de la noi, care încearcă să afecteze iremediabil percepţia realităţii publicului. Un gen de dramă politică pusă în cadru pentru a speria de moarte publicul pe care documentaristul britanic Adam Curtis o denumeşte strategia Oh dear (Vai de noi!) şi care, după Curtis, ar face parte din strategia războiul asimetric pe care unul dintre cei mai influenţi consilieri ai lui Vladimir Putin - Vladislav Surkov - l-ar fi gândit ca pe o formă de gaslighting pentru a obţine controlul politic al unei părţi a opiniei publice din statele inamice. Psihodramele politice în serial pe care le urmărim să fie oare parte a unui astfel de scenariu?