Guvern fără Parlament

Odiseea ordonanţei DNA a readus în atenţia publicului acest tip de legiferare. Disputa din jurul acestei ordonanţe ilustrează impactul devastator al practicii ordonanţelor asupra vieţii parlamentare. Justificate formal de necesitatea acordării legislative la UE, ordonanţele de urgenţă au invadat Parlamentul transformîndu-l într-o maşină de vot. Alături de alte cauze (profilul intelectual al parlamentarilor, lipsa de iniţiativă, comunicarea defectuoasă cu electoratul, suspiciunea de corupţie) situaţia a contribuit la prăbuşirea încrederii în această instituţie. După alternanţa din 2004 se spera că epoca de glorie a ordonanţelor de urgenţă se va fi încheiat. Nu a fost aşa. Din contră, în 2005 guvernul a adoptat cele mai multe ordonanţe de urgenţă: 209. Şi dacă între 2001 şi 2004 guvernul PSD aprobase peste 660 de astfel de acte normative (195 în 2001, 206 în 2002, 126 în 2003 şi 136 în 2004), de la preluarea guvernării, în decembrie 2004, noul guvern a emis deja 214 ordonanţe de urgenţă. Şi probabil situaţia va continua.

Încet, dar sigur Parlamentul a devenit o instituţie vidată de orice autoritate. În cei 16 ani de funcţionare legislativul nu a reuşit să îşi creeze o minimă credibilitate. Partidele, nestructurate doctrinar, dominate de lideri şi finanţate de grupuri obscure l-au acaparat şi l-au compromis. Rolul său în controlul puterii nu a depăşit sfera acţiunilor procedurale (interpelări, moţiuni, moţiuni de cenzură) fără impact. Iar exemplul parlamentar a alimentat indiferenţa faţă de sfera publică şi a generat "democratizarea" corupţiei. Şi astfel pe fundalul crizei sistemelor tradiţionale de valori datoriile civice s-au golit de conţinut. Dominat de partide şi de Guvern, Parlamentul nu mai joacă decît un rol cel mult secundar în politica românească. Iar scurtele reacţii de prestigiu, precum chemarea la raport a Monicăi Macovei sau respingerea ordonanţei DNA, nu sînt în măsură să crească încrederea în capacitatea de regenerare a acestei instituţii. Prinşi în capcana intereselor de grup parlamentarii se izolează din ce în ce mai mult.

Dacă separaţia puterilor în stat este ca şi inexistentă, această stare se datorează chiar Parlamentului care nu şi-a exercitat puterea. Refuzînd cu ostentaţie să accepte participarea cetăţenilor la luarea deciziei, mimînd eventual consultarea, partidele politice şi-au creat un univers aparte: spaţiul parlamentar. De aici, deţinătoare ale adevărului absolut, nenegociabil, partidele au impus ritmul politicii în tempoul guvernării. Devenit singurul instrument politic viabil, Guvernul a fost hiperbolizat. Doar astfel accesul la resurse (în special economice) putea fi realizat. Şi cum executivul este în România bicefal, confruntarea normală dintre Parlament şi Guvern a fost înlocuită de cea dintre Preşedinte şi Primul Ministru. Scăpat de sub controlul parlamentar Guvernul a impus şi impune ritmul politicii româneşti. Iar alternanţele la guvernare, simple accidente electorale, sînt relativizate prin consistenţa acordurilor transpartinice.

Nici rotativa guvernamentală, nici poziţia autoritară a unui partid nu au putut inhiba proliferarea ordonanţelor de urgenţă. Cauza acestora trebuie căutată în însăşi inconsistenţa Parlamentului. Rămas singur, fără controlul parlamentar, Guvernul este însă condamnat. CDR, mai ales PNŢCD, sau PSD au trăit deja această experienţă. Dar relansarea instituţiei parlamentare nu se poate realiza de la sine. Transformarea partidelor este cheia de boltă a oricărei reforme politice. Doar că acestea nu par capabile să se schimbe de la sine. Impulsul extern, conjugat cu cel al societăţii civile (patronate, sindicate, ONG-uri) ar putea, însă, genera un context favorabil reformei.

Ultimele evoluţii de pe scena parlamentară măresc prăpastia ce separă clasa politică de societatea românească. O soluţie trebuie găsită urgent căci între cele două Românii, România politicienilor obsedaţi de cota din sondajele de opinie şi teleghidaţi de grupurile clientelare şi România cetăţenilor, comunicarea a devenit aproape imposibilă.