Habent sua fata libelli

Există locuri în lume, unde gestul de a cumpăra o carte este răsplătit cu o floare. Nu chiar în fiecare zi, e drept! Doar de Ziua Cărţii, în luna lui Prier. A trecut şi pe la noi, ieri, dar cine să o bage în seamă! Terenţianus Maurus era încredinţat că soarta cărţilor nu are de a face în primul rînd, aşa cum s-ar aştepta cineva, cu conţinutul, ori cu autorul lor. Geniul său a intuit, încă din vremurile lui Hadrian, că ea depinde de complexitatea şi modul de funcţionare ale maşinăriei pe care, astăzi, în teoria comunicării, o numim impersonal, "receptor". Adevărul, oricum ar fi exprimat, are valoare de universal: pro captu lectoris, adică după capacitatea celui care citeşte se modelează destinul unuia dintre cele mai influente şi mai rezistente produse ale culturii umane, cartea. Inventarea ei a dat o armătură nouă memoriei culturale a societăţilor umane, cu un potenţial de expandare de neînchipuit pentru iniţiatorii procesului, ceea ce a schimbat aproape totul în cultură şi istorie, de la modalităţile de producere, structurare şi stocare a acestei memorii, pînă la dezvoltarea noilor tehnologii şi strategii comunicaţionale, prin care a ajuns să fie transmisă de la o generaţie la alta, pe calea educaţiei şi a învăţării sistematice.

Astăzi, "melodia" în vogă este "moartea cărţii". Chiar şi zeii, cei care au făurit lumi şi le-au populat cu creaţia, forţa şi vitalitatea lor, apun în cele din urmă, nu-i aşa?! Cînd? Atunci cînd oamenii nu mai au nevoie de serviciile lor, de intervenţia lor, de puterea lor, cînd nu le mai închină, în consecinţă, ofranda şi supunerea lor! De ce ar sta lucrurile altfel cu marele zeu care este Cartea? Călăul de serviciu: lumea digitală! Cea care a reînviat iluzia comunicării directe, folosindu-se de un surogat care creează atît de bine iluzia realului, încît toată lumea vorbeşte, fără reţinere, despre o nouă eră a culturii directe, imediate, dacă nu chiar instantanee, a culturii care răsare din maţele internetului la fel de "natural" ca şi iarba din pămîntul reavăn al cîmpului de primăvară.

Argumentul minimei rezistenţe este simplu şi evident. Dacă noul Zeu, "Internetul", ar fi vrut moartea cărţilor, nu ar mai fi avut loc uriaşa operă de digitalizare a celor mai mari biblioteci ale lumii, începînd cu Biblioteca Congresului SUA şi Biblioteca Vaticanului, pentru a termina cu bibliotecile marilor universităţi. Chiar dacă procesul tehnologic care susţine producerea ei ca obiect, stocarea, regăsirea şi accesul utilizatorilor se sprijină întru totul pe o tehnologice complet nouă, lumea virtuală, din punctul de vedere al valenţelor sale cultural-educaţionale, al modului de folosire ca instrument intelectual, diferenţa faţă de era cărţii tipărite este mai degrabă în favoarea viitorului cărţii: accesibilitate universală, viteză de acces de neînchipuit acum doar cîţiva ani, (de ordinul minutelor, în cel mai rău caz!), costuri mult mai mici de acces, faţă de cartea tipărită. Cartea este destinată viitorului, însă, nu doar pentru că a avut grijă să îşi creeze avataruri în lumea virtuală. Cartea, ca obiect material, are toate şansele să însoţească lumea omului, cu condiţia să ne referim la specia homo sapiens, aşa cum o cunoaştem astăzi. Primul argument este legat de valoarea artistică a cărţii. O valenţă pe care şi-a asociat-o încă de la apariţia primelor exemplare. Cartea strict funcţională, "de consum", care ne-a invadat lumea în ultimii o sută de ani, nu este regula, ci excepţia în istoria acestei miraculase creaţii. Cartea obiect de artă este regula, de la caligrafia şi pictura pe foile alăturate textului, pînă la tipărirea artistică şi inserarea unor creaţii picturale unicat între coperţile exemplarelor speciale. Atîta vreme cît oamenii vor utiliza arta în construcţia şi comunicarea culturală, cărţile, asemenea altor forme de vizualizare a ideii, prin materie, vor fi parte din viaţa oamenilor. Mai mult încă, revoluţia pe cale să deschidă utilizării umane lumea particulelor cuantice va avea un impact imens asupra modului în care cărţile ar putea fi materializate în viitor. Cărţile viitorului ar putea fi cărţi cuantice! Vor fi "scrise" modificînd structuri atomice şi moleculare ale unor materii pe cît de diverse, pe atît de insolite, de la cele bio-vegetale, la cele sintetice de generaţia a cincea (bio-sintetice). Cărţile multi-media şi multi-senzoriale vor deveni, în mai puţin de două generaţii, realităţi ale cotidianului, la fel cum sunt pentru noi cărţile tipărite, de cîteva sute de ani.

Dincolo, însă, de valurile tehnologice de care cărţile vor fi purtate în viitor, există argumente încă şi mai importante pentru "indestructibilitatea" lor culturală. Dincolo de uriaşele sale valenţe artistice şi educaţionale, cartea este pivotul adînc înfipt la rădăcina culturii şi a civilizaţiei din care facem parte. Fără excepţie, marile construcţii spiritual-religioase ale umanităţii identifică ca punct germinativ de origine "Cartea de căpătîi". Cu greşelile inerente de transcriere şi de tipar, mai mari sau mai mici, umanitatea istorică nu este altceva decît cartea repovestită a acestor texte întemeietoare. Cu tot progresul uriaş al cunoaşterii ştiinţifice, vizibil şi de netăgăduit, intervenit de la inventarea cărţii pînă astăzi, ne căutăm în continuare sprijinul pentru "decodificarea" şi "interpretarea" trecutului, prezentului şi viitorului, între filele, în paragrafele, propoziţiile, cuvintele, ba chiar literele şi spaţiile "goale" dintre ele, ale "Cărţii Mame", ale cărţii paradigmă, ale cărţii la care visa Marquez, capabilă să conţină între filele ei toate cărţile care s-au scris şi care s-ar putea scrie vreodată!

Ce folos, avem în România şi mai peste tot în Europa generaţii care se întîlnesc tot mai rar cu cărţile!!! Ştiu, dar asta nu e vina cărţilor, după cum cred că soarta cărţilor nu va depinde de slăbiciunile şi eşecurile acestei generaţii. Evuri întunecate au fost şi vor mai fi! Privesc exemplarul "Vechiului Testament", de pe biroul meu, tipărit la Viena, în 1891. Nu încape nici o îndoială, el ştie mult mai mult despre viaţa mea şi despre viaţă în general, decît ştiu eu despre a lui şi despre epocile, casele, destinele umane pe care le-a intersectat; după cum el mi-a influenţat viaţa mult mai mult decît am influenţat-o eu pe a lui. Terentianus nu avea dreptate decît pe jumătate: soarta cărţilor depinde de capacitatea celor care le citesc, dar nu numai atît. Şi soarta oamenilor depinde de cărţile pe care le citesc, de cum şi cît înţeleg şi folosesc din ele pentru creşterea lor spirituală. Mai mult, încă, chiar dacă sunt produse de oameni, cărţile intersectează vieţile lor într-un mod atît de puţin controlat de ei, încît este imposibil să nu te gîndeşti că au şi ele o viaţă a lor, autonomă.

La mulţi ani, Carte! Cinste cui te-a scris!