English
Cumva, scena aminteşte de povestea lui Andersen despre fetiţa cu chibriturile. De data aceasta este vorba de un băiat. Stă pe o bancă, într-o staţie de autobuz din Oslo, vizibil tremurând de frig. Afară este zăpadă. Întrebat de trecători ce s-a întâmplat, spune că cineva i-a furat haina. A rămas fără bani. Locuieşte departe, la peste 50 de kilometri.
Din fericire, deznodământul este mai fericit decât în povestea scriitorului danez. Trecătorii au milă de bietul copil. Din imaginile devenite virale pe Internet, vedem cum oamenii îi dau o pereche de mănuşi, un fular. Cineva îi dă telefonul să sune. Un taxi este chemat să îl ia acasă. Unii scot haina de pe ei şi i-o dau copilului. Câţiva chiar rămân în tricou, în ger, pentru ca puştiul să se încălzească.
Este vorba despre un clip produs în Norvegia pentru o campanie de ajutorare cu haine a copiilor refugiaţiilor sirieni. Imaginile sunt emoţionante. Copilul din staţie a fost voluntar. Sper că puştiul avea nişte haine mai groase pe dedesubt. Reacţia oamenilor de pe stradă, care nu ştiau că erau filmaţi, a fost însă reală.
Mi-am adus aminte de o întâmplare de prin 1999. Eram tot la Oslo. De data aceasta era vară, cald. Locuiam într-o zonă de cămine ale Universităţii. Ieşisem într-o după amiază la plimbare. Am auzit pe cineva că mă cheamă dintr-o maşină parcată, pe lângă care trecusem. Era o doamnă căreia părea să îi fie rău, era vizibil afectată.
I-am spus, în engleză, că îmi pare rău, dar nu ştiu norvegiană. M-am oferit să chem o ambulanţă şi mi-a răspuns, tot în engleză, că a făcut-o deja, de pe telefonul mobil. Mă oprise să o rog să îi chem fetiţa, care juca hochei pe rotile la şcoală, pe un teren din apropiere. Simplu. M-am întors cu fetiţa în cinci minute. Între timp, salvarea era deja lângă femeie, îi acorda primul ajutor.
Totul s-a terminat cu bine, iar rolul meu, evident, a fost unul minor, mai degrabă de spectator. Dar spectator fiind, nu pot să nu observ un detaliu uimitor. Las la o parte că atât femeia, cât şi fetiţa, vorbeau engleză foarte bine (în cazul doamnei, într-o situaţie în care şi folosirea limbii materne era dificilă). Lucrul care m-a uimit cu adevărat a fost gradul extraordinar de încredere în celălalt care este posibil în Norvegia. Eu eram, în fond, un trecător oarecare. Nici nu vorbeam limba locului. Şi totuşi am intrat pe un teren al unei şcoli, unde se jucau copiii, supravegheaţi, am identificat-o pe fetiţa care avea maxim 9 sau 10 ani, şi am plecat cu ea spre mama ei despre care i-am spus că o aşteaptă într-o parcare.
Ţările nordice sunt speciale în parte tocmai datorită acestui fapt elementar - gradul mare de încredere. Oamenii au încredere unul în altul. Nu se trag pe sfoară, nu îşi pun piedici. Au cuvânt şi se ajută la nevoie. Gradul de încredere în instituţii - care explică, între altele, faptul că cetăţenii îşi plătesc corect impozitele - este datorat acestei încrederi în celălalt.
Efectele acestei încrederi le vezi la tot pasul. Pe mine nu m-au surprins scenele filmate cu camera ascunsă în staţia de autobuz din Oslo. Ca cineva care a locuit în trei ţări nordice (Finlanda, Islanda şi Norvegia) pot spune că acesta este spiritul omului de pe stradă. Mulţi nordici fac parte din organizaţii de tot felul, multe dintre acestea caritabile.
Cum rămâne atunci cu natura umană? Sunt motive de optimism?
Să vă spun sincer, aici nu mai sunt sigur. Pesimiştii ar putea indica, spre exemplu, spre cazul Kitty Genovese, o tânără din New York care a fost violată şi ucisă, în 1964, fără ca niciunul dintre vecinii care au auzit ţipetele să intervină sau să dea măcar un telefon la poliţie. După cazul Kitty Genovese a fost teoretizat aşa-numitul "efect al spectatorului" (bystander effect), pentru a explica indiferenţa şocantă a multor oameni.
Nu sunt un expert în psihologie socială şi nu am să speculez cu privire la semnificaţia generală a unor cazuri precum Kitty Genovese, unde există suspiciunea că relatările din mass-media au fost exagerate (se pare că un vecin a chemat, totuşi, poliţia, iar ceilalţi nu au văzut ce s-a întâmplat, doar au auzit nişte ţipete). Tot ce ştiu însă este că există o doză cam mare de indiferenţă la unii dintre semenii noştri.
Ce ne arată filmul cu băieţelul din Oslo este că nu trebuie neapărat să facem lucruri eroice pentru a trăi într-o societate decentă. Este suficient să facem gesturi mărunte, omeneşti, la îndemâna oricui.
Ordinea publică nu este doar o afacere instituţională. Ea există doar în măsura în care este susţinută de valori individuale. Nu Societatea i-a dat haina copilului, ci un simplu trecător.
În măsura în care s-a ales ceva de noi, suntem, fiecare, modelaţi de asemenea gesturi de bunătate. Eram copil când doi tineri, pe patinoarul din Buşteni, m-au luat, fiecare de o mână, şi m-au învăţat să patinez. Nu ştiu cum îi cheamă, nu i-am mai văzut de atunci, însă după 40 de ani le mulţumesc, în acest colţ de pagină. M-au învăţat că una este să patinezi, alta este să aluneci.
Notă: Domnul Cătălin Avramescu este ambasador al României în Finlanda şi Estonia.
Euro
Dolar SUA
Franc elveţian
Liră sterlină
Gram de aur
1. MODELUL SUEDEZ
(mesaj trimis de dumitrru în data de 25.02.2014, 16:03)
Pentru ca lucrurile sa mearga bine in Romania, politicienii romani nu ar trebui sa inventeze numic. Ar trebui, doar sa ia exemplu de la altii, de la alte tarii, unde oamenii sunt multumiti si FERICITI!
AŞA DA !!!
Suedia, tara in care politicienii nu au privilegii, nu se bucura de imunitate, iar alegatorii se prezinta la vot in proportie de peste 80%.
In topul 2013 al celor mai fericite tari, Suedia figureaza pe locul 5, dupa Danemarca, Norvegia, Elvetia si Olanda, in timp ce Marea Britanie este abia pe locul 22, iar Romania pe locul 90.
Tarile "fericite" au in comun mai multe lucruri, printre care un venit mare pe cap de locuitor, o viata sanatoasa si, mai ales, absenta coruptiei la nivelul liderilor, explica John Helliwel, profesor de economie la Universitatea British Columbia. De asemenea, implicarea oamenilor in viata "cetatii" este tratata cu foarte mare seriozitate.
Reportajul "Suedia - Taramul politicienilor fara privilegii" ("Sweden - Land of Politicians Without Privileges"), difuzat de televiziunea braziliana TV Bandeirantes, ne prezinta o lume despre care, obisnuiti cu situatia din Romania, ne e greu sa credem ca exista cu adevarat.
Cateva date generale
Suedia este o monarhie constitutionala. Din 1971, Parlamentul tarii este unicameral si are 349 de membri, alesi prin vot direct si proportional, ei reprezentand 9,2 milioane de cetateni. Regele Carl al- XVI-lea Gustaf indeplineste doar functii ceremoniale, cele politice fiind preluate de Purtatorul de Cuvant al Parlamentului.
Statul este conceput ca un sprijin pentru toti cetatenii sai, care sunt tratati echitabil prin intermediul unor servicii sociale consistente, bazate pe o economie solida. Aceste servicii sunt asigurate tuturor gratuit, indiferent de venituri sau clasa sociala. In schimb, taxele sunt mari, dar ele se intorc sub forma de pachete de asistenta sociala.
Aceasta relatie intre stat si cetateni face ca alegerile sa fie extrem de importante pentru suedezi. Conform statisticilor, peste 30% dintre ei sunt membri in diverse partide si peste 80% sunt membri de sindicat.
Prezenta la alegerile organizate la fiecare 4 ani este de peste 80%. Suedezii considera dezbaterile politice si prezenta la vot esentiale pentrudemocratie.
Fara privilegii sau lux pentru politicieni
Tara este condusa de clasa politica, nu de rege, iar suedezii sunt extrem de implicati si de atenti la activitatea depusa de cei carora le dau votul, motiv pentru care acestia nu au privilegii si nici nu beneficiaza de conditii de lux.
Pana in 1990, in Suedia nici nu existau locuinte puse gratuit la dispozitia parlamentarilor. Acestia obisnuiau sa doarma pe canapelele din birourile lor, situate in cladirea Parlamentului.
In prezent, parlamentarii suedezi au la dispozitie garsoniere detinute de stat, cu o suprafata de circa 40 de metri patrati. Singura camera este folosita atat ca living, cat si ca dormitor. Spalatoria este comuna, iar demnitarii trebuie sa se programeze din timp daca vor sa isi spele asternuturile.
Sunt si parlamentari care traiesc intr-un spatiu chiar mai mic, de doar 18 metri patrati. In aceste cazuri, inclusiv bucataria este impartita in comun. Nu exista personal de serviciu, iar regulile sunt stricte: "Pastrati curatenia".
Biroul unui parlamentar are circa 18 metri patrati. Demnitarii nu au secretare sau consilieri, nici masini de serviciu cu sofer.
"Eu ii platesc pe politicieni. Nu vad niciun motiv pentru care banii platitorilor de taxe sa fie folositi pentru a le oferi politicienilor o viata de lux", explica un suedez in reportajul televiziunii braziliene.
Resedinta oficiala a premierului suedez nu depaseste circa 300 de metri patrati. Nici acesta nu beneficiaza de personal de serviciu. Mai mult, purtatorul de cuvant al guvernului a declarat ca premierul isi calca singur camasile si isi spala singur rufele, la fel ca orice simplu cetatean.
Suedia este impartita in 21 de comitate conduse de cate un birou administrativ numit de guvern impreuna cu un consiliu ales de cetateni. Pe teritoriul Suediei sunt 290 de localitati.
Nici primarii si guvernatorii nu au dreptul la resedinte oficiale gratuite, iar consilierii nici macar nu au salariu lunar sau un birou propriu, asa ca lucreaza de acasa. "Suntem alesi sa reprezentam cetatenii si, la fel ca ei, avem propriile noastre slujbe", a explicat o consiliera.
Doar parlamentarii, care lucreaza la elaborarea legilor, se considera ca exercita un serviciu public pentru care trebuie sa fie remunerati cu salarii lunare. Un parlamentar suedez castiga aproape dublul venitului net al unui profesor.
Fara indemnizatii speciale
Parlamentarii care nu domiciliaza in capitala nu primesc bani in plus pentru costurile suplimentare, cum ar fi plata unei eventuale chirii sau pentru a avea asistenti la cabinetele parlamentare din localitatile de origine. Acolo, multi dintre ei lucreaza de acasa si utilizeaza sediile partidelor sau bibliotecile publice pentru a se intalni cu alegatorii.
Toate calatoriile cu avionul ale parlamentarilor trebuie sa fie aprobate si rezervate la agentia de turism din cadrul Parlamentului, nefiind alocate indemnizatii speciale.
Fara imunitate
Politicienii suedezi nu sunt privilegiati in fata legii si nu se bucura de niciun fel de imunitate.
Mona Sahlin a cumparat o ciocolata si alte cateva obiecte personale cu credit cardul guvernamental si a platit scump - si-a pierdut postul devicepremier. Scandalul a fost celebru in anii '90, fiind cunoscut sub numele de "cazul Toblerone". Sahlin si-a compromis cariera politica, fiind nevoita sa demisioneze din functia de lider al Partidului Social Democrat.
Transparenta si control cetatenesc
Cetatenii sunt foarte atenti la modul in care Parlamentul isi foloseste puterea. Transparenta activitatii parlamentare are radacini in Constitutie. Fiecare cetatean are dreptul sa verifice cheltuielile politicienilor, actele contabile emise de guvern si declaratia de impozit pe venit a premierului.
Mai mult, functionarii trebuie sa puna la dispozitia doritorilor corespondenta zilnica si emailurile oficiale ale prim-ministrului, orice cetatean avand acces la aceste informatii.
In sala calculatoarelor este posibil chiar sa studiezi traseul unor documente, cum ar fi cheltuielile guvernamentale sau detaliile unei
3
licitatii publica. De exemplu, unul din rapoartele cu cheltuielile premierului a inclus si pranzul luat impreuna cu presedintele Bancii Centrale, precizandu-se chiar si ce au mancat si au baut cei doi.
Administratia Parlamentului suedez tine socoteala cheltuielilor in rapoarte ale membrilor, depozitate intr-o singura incapere. Exista dosare individuale pentru fiecare dintre cei 349 de demnitari, precum si pentru Purtatorul de cuvant al Parlamentului.
Orice suedez poate veni sa studieze dosarele sau poate cere informatiile prin intermediul Internetului.
Principiul transparentei este inclus in Constitutia suedeza de mai bine de 200 de ani. El face ca excesele de putere sau cazurile de coruptie sa fie extrem de rare in aceasta tara.
4
1.1. DA,ESTE POSIBIL (răspuns la opinia nr. 1)
(mesaj trimis de Theodor în data de 28.02.2014, 07:00)
Spun batranii ca nici in Romania,inainte de razboi,parlamentarii si consilierii nu erau platiti,faceau aceasta munca voluntar,de aceea erau rasplatiti cu consideratie.
Dar la noi,dupa dictatura proletariatului(mai corect,a reprezentantilor lui)a avut loc aceasta revolutie a acaparatorilor,care-si dau lor insile certificate de revolutionar,salarii nesimtite,pensii speciale,prime pentru jena de a veni la seviciu,etc,etc.
Hoarde de bisnitari hamesiti au tabarat in institutiile statului,si nu se dau duse de acolo cu nici un chip,au gasit mecanisme de rotatie politica infailibile.
Partidele politice emanate de fostul FSN s-au rotit la conducerea tarii,profitand de lipsa de cultura politica a majoritatii romanilor,si de lipsa lor de implicare.