Identitatea europeană, între naţionalism şi cosmopolitism

Atmosfera din jurul alegerilor europene, care se vor desfăşura în cele 27 de state membre în intervalul dintre 6 şi 9 iunie, va fi influenţată mai mult decât în celelalte cazuri de confruntarea dintre naţionalism, care astăzi se camuflează sub forma suveranismului, şi cosmopolitism, atacat acum sub eticheta globalismului liberal. Dar, de fapt, sub o altă formă sunt reluate vechile clişee fascizante de acum un secol şi sunt dezgheţate clivaje pe care unii le credeau dispărute pentru totdeauna. Ceea ce este relativ nou este afirmarea plenară a identităţii europene chiar dacă deja de acum un secol Oswald Spengler vorbea de Declinul occidentului pe care însă îl interpreta într-o manieră culturală. Dar occidentul la care se referea Spengler nu are legătura cu identitatea europeană de care vorbim astăzi, chiar dacă cei care o atacă sunt epigonii filosofului german.

În acest context tensionat, chiar de-a dreptul otrăvit, afirmarea europenităţii ilustrează emergenţa unei viziunii identitare. Această viziune a fost ataşată de la început construcţiei a ceea ce numim astăzi Uniunea Europeană, iar europenitatea pare să se refere în acelaşi timp atât la o formă de înţelegere, să-i zicem politică (şi oarecum juridică), cât şi la un sentiment privind frontiera. O frontieră, fie ea europeană sau statală, pe care unii vor să o asimileze, iar alţii să o apere în numele protejării unor valori particulare.

Absentă din discursul public al Uniunii Europene (UE) multă vreme, problema identităţii a devenit un loc comun cam la începutul acestui secol. Chiar dacă valorile comune erau prezente încă de la început, din Declaraţia lui Schuman, ele nu erau asumate în discursul oficial, dar după epoca Jacques Delors schimbările instituţionale au fost atât de importante încât problema identităţii a început să se pună din ce în ce mai insistent. De atunci ce înseamnă a fi "european" devine o temă centrală, căci până atunci tema a vizat - precum în Declaraţia privind identitatea europeană din 1973 - mai degrabă relaţiile externe şi locul Comunităţii Europene în sistemul internaţional. Acum însă identitatea se referă mai mult la o căutare a "europenităţii", la modul în care trăsături identitare comune (tradiţii, valori, moravuri etc.) au determinat caracteristicile "europene". Iar această căutare se referă la relaţia "europenilor" cu "ei înşişi", precum şi la relaţia dintre "noi" şi "ceilalţi", străinii care vin şi se stabilesc în casa noastră, fie ea "Europa", fie ţara "noastră".

Iar acest aspect al identităţii influenţează astăzi şi va influenţa şi pe parcursul campaniei electorale pentru alegerile europene dezbaterea despre "criza refugiaţilor", "criza migranţilor" sau "marea înlocuire". Modul în care primirea refugiaţilor şi integrarea migranţilor o fost transformată într-o "criză" se referă, de fapt, la atitudinea pe care europenii o adoptă faţă de cei care le sunt "străini", fie că aceştia sunt priviţi ca indivizi care nu au cetăţenia "europeană", dar ca depozitari ai unei alterităţi identitare care îi plasează în afara culturii "noastre".

Aşa se face că tratamentul pe care Uniunea Europeană îl rezervă străinilor a devenit din ce în ce mai politizat, punând accentul pe decizii sau măsuri care urmăresc să reglementeze accesul acestora pe teritoriul european. Pentru a face din ce în ce mai dificilă primirea şi şederea străinilor au fost instituite acorduri comunitare (Pactul european pentru migraţia şi azilul din 2016 urmat apoi de acordul de la sfârşitul lui 2023 de Noul pact european pentru migraţie şi azil) sau agenţii europene (Frontex, Agenţia Uniunii Europene pentru Azil - EUAA) care au ca obiectiv să gestioneze eficient aşa numitele "fluxuri migratorii".

Dar în contextul actual aspiraţia Uniunii Europene de a deveni o reală comunitate politică riscă să fie atrasă în capcana unei identităţi cvasi-geografice, fondată pe frontiere. Este tot o capcană suveranistă, căci identitatea europeană nu este una geografică, ci una de valori. Departe de a fi o dezbatere pur teoretică, această opoziţie reia în plan politic, într-o formă la fel de dihotomică, problema spinoasă privind tratamentul străinilor.