Ieşirea din iliberalism

Ieşirea din iliberalism este un proces lung şi dificil. Înfrângerea în alegeri a unui lider iliberal nu reprezintă garanţia că democraţia liberală ar putea fi reînviată. Odată ce iliberalismul a ajuns la putere, chiar dacă liderul va fi la un moment dat schimbat, lucrurile nu vor mai fi niciodată ca înainte. Pentru că iliberalismul, jucând totul pentru stimularea urii mulţimilor, urmăreşte, precum totalitarismul, să schimbe radical ordinea valorilor care conduc societatea, limitând democraţia la un simplu joc electoral. Iar dacă totuşi liderul pierde alegerile, atunci guvernarea ce-i urmează va fi ilegitimată prin perpetuarea acuzei privind fraudarea alegerilor.

Faţă de totalitarismul de ieri - mai ales cel fascist, cu care împărtăşesc multe valori şi mijloace - iliberalismul, jucând cartea post-democraţiei şi nu a unei dictaturii tradiţionale, intervine cu toate mijloacele în modul de funcţionare a societăţii. Acest lucru s-a putut observa atât după înfrângerea lui Donald Trump în America, dar şi în ceea ce se petrece deja şi s-ar putea accentua în Israel dacă noul guvern de coaliţie va reuşi să treacă de votul Knesset-ului. La ora la scriu aceste rânduri, votul nu a avut loc, dar toate calculele lasă să se înţeleagă faptul că această "coaliţie a schimbării" va primi votul a cel puţin 61 de parlamentari. Pariul pe care liderul Yesh Atid (Există un viitor), Yair Lapid, l-a făcut propunând formarea unei "coaliţii a schimbării" este riscant: de a reuni opt partide - din care şapte se plasează de la stânga până spre extrema dreaptă a eşichierului politic israelian, fără vreo legătură ideologică, la care se adaugă un partid arab considerat islamist (Raam - Lista arabă unită) într-o coaliţie heteroclită care n-ar avea cum să reziste.

Din primul moment, de când liderul Yamina, Naftali Bennett, cel care ar trebui să fie pentru doi ani prim ministru al Israelului (urmat apoi alţi doi ani de Yair Lapid ) a urcat ieri, puţin după ora 16, pe podiumul Knesset-ului pentru a prezenta programul de guvernare şi componenţa guvernului, susţinătorii de extremă dreapta din jurul lui Netanyahu, de la liderii partidelor religioase până la extremistul Itamar Ben-Gvir, l-au întrerupt în mai multe rânduri. Totul vine după aproape două săptămâni în care ura cea mai înverşunată s-a dezlănţuit în Israel până într-acolo încât viaţa lui Bennett şi a altor apropiaţi ai săi, dar şi liderei laburiştilor israelieni, Merav Michaeli, au fost puse în primejdie. Blestemele biblice au fost invocate, iar starea de spirit din Israel pare să fie cea care se instalase înaintea asasinării lui Itzak Rabin, acum 25 de ani, când Netanyahu a fost unul dintre principalii responsabili morali ai degradării păcii publice. Iar acum, cu acuzele sale privind fraudarea alegerilor, nu a făcut decât să întreţină acest val de ură.

Dar, dincolo de încercarea de a-l scoate, după 12 ani neîntrerupţi, pe Netanyahu de la guvernare, ce-i uneşte pe populistul de dreapta Bennett şi pe preşedintele Listei Arabe Unite, Mansour Abbas, partener de coaliţie acum, dar până mai ieri "susţinător al terorismului"? Nu foarte multe lucruri! Moderaţii din coaliţie, în special, cei de la Yesh Atid şi HaAvoda (Partidul Muncii) vor avea o misiune imposibilă: aceea de a menţine guvernul pe o linie centristă.

Cu cât iliberalismul durează mai mult, cu atât este mai dificilă depăşirea acestuia. Exemplul Israelului lui Netanyahu, cel care a inaugurat epoca illiberală acum două decenii devenind modelul şi mentorul lui Putin, Erdogan, Orban sau Trump, arată cât de anevoioasă este revenirea la democraţie.