În aşteptarea lui Moş Crăciun

La acest sfârşit de an, mai mult decât în alte ocazii asemănătoare, românii par să-l aştepte pe Moş Crăciun. Dar poate Moş Crăciun da viaţă viselor pentru un nou an, poate un deceniu şi de ce nu, pentru o viaţă mai bună? Am citit pe undeva povestea unei fetiţe care într-o zi de decembrie, puţin înaintea Crăciunului, vede pe stradă nişte adulţi distribuind colete cu jucării pentru copiii defavorizaţi din cartier. Mirată, îşi întreabă fratele puţin mai mare: "Ce sens are să le ducă jucării acum dacă tot va veni Moş Crăciun?". Dar fratele, doct, dărâmă basmul spunându-i Moş Crăciun sunt părinţii. Şi pentru că Moş Crăciun suntem chiar noi, în primul rând de noi depinde viitorul!

După un an politic nestatornic, după un deceniu cu Traian Băsescu la Cotroceni venirea lui Klaus Iohannis la preşedinţia României stă sub semnul Crăciunului. Discursul inaugural al noului preşedinte sugerează că 2015 ar trebui să fie un an al dialogului şi de consens. Şi asta, după ce anul politic 2014 a stat sub semnul unei crize latente: a început cu criza USL şi s-a încheiat cu o neaşteptată victorie a lui Klaus Iohannis la preşedinţia României. Între timp, criza PSD, amânată de apariţia USL în 2011, a arătat fragilitatea partidelor clientelare de la noi. La fel s-a întâmplat, după alegerile parlamentare din decembrie 2012, şi cu PDL. Şi, la fel se poate întâmpla şi noului PNL dacă se va mulţumi doar cu o schimbare cosmetică.

O privire realistă asupra dateleor politice nu lasă însă loc de prea multe iluzii. Alegerea lui Klaus Iohannis, urmată de votul de încredere şi relegitimare parlamentară a noului guvern Ponta pune România în faţa unei noi coabitări. Până acum, România a cunoscut deja două perioade de coabitare conflictuală, care au marcat ambele mandate prezidenţiale ale lui Traian Băsescu. Atât coabitarea cu PNL din 2007-2008 când prim ministru era Călin Popescu Tăriceanu, cât şi coabitarea cu USL (până în februarie 2014), iar apoi cu PSD până la sfârşitul celui de-al doilea mandat, au fost nu doar prilejul unei competiţii electorale continue, dar şi dovada unei crize politice latente pe care politicienii nu au ştiut să o administreze. De aceea, este greu de crezut că există premisele politice pentru o coabitare de catifea.

Chiar dacă relegitimarea parlamentară a guvernării din jurul PSD a dovedit că mai există o majoritate largă în Parlament, cele 377 de voturi favorabile noului guvern contra 134 împotrivă, s-au împuţinat deja în câteva zile ajungând la 339 de voturi contra 141 în cazul votului pentru bugetul de stat şi la 329 contra 148 pentru bugetul asigurărilor sociale.

La 25 de ani de la căderea regimului ceauşist criza latentă, al cărei fundament se găseşte în chiar fondarea violentă a noului sistem politic românesc în 1990-1992, riscă să se transforme într-o criză manifestă. Schimbarea brutală a regimului ceauşist a pus violenţa la temelia "noului regim" şi, poate şi din acest motiv, paşii de urmat nu au făcut niciodată obiectul unui consens nici între diferitele părţi ale societăţii, nici între grupurile politice concurente.

Acum, când suntem la o generaţie distanţă de prăbuşirea ceauşismului constatăm că societatea românească nu şi-a găsit încă echilibrul. Conflictele din 1990 au rămas încă deschise. Iar în 2014, erorile de campanie ale PSD, alimentate de o interpretare simplistă a sondajelor de opinie, au dezgheţat nu doar clivajele fondatoare, cum se întâmplase deja şi la alte alegeri, dar şi multe alte clivaje. Probabil unele dintre aceste clivaje vor "îngheţa" din nou odată ce agitaţia electorală se va stinge, dar multe vor rămâne manifeste şi vor influenţa viaţa politică în anii ce vin. Conflictele antrenate de "noile" clivaje nu anunţă ani liniştiţi, dar dau oportunitatea rezolvării unor probleme pe care încremenirea politică din ultimele două decenii nu le-a anihilat.