În căutarea punctului de echilibru

Scena politică a României oferă analizei o situaţie cu adevărat paradoxală. Aritmetica coaliţiei PSD-PNL conferă guvernării o bază de sprijin atît de largă, încît nici o forţă externă nu o poate răsturna. Urmare a maximei stabilităţi, temele agendei politice de termen mediu şi lung ar trebui să domine tiranic asupra mărunţişurilor zilnice ale guvernării. Ceea ce se întîmplă este exact pe dos! În loc să fie preocupaţi de dezvoltarea şi punerea în operă a politicilor coerente, care să le asigure creşterea substanţială a capitalului de încredere şi sprijin, intrarea în următorul ciclu electoral de pe cea mai favorabilă poziţie, liderii USL par cu totul rătăciţi în "meandrele concretului". Îşi aruncă pe fereastră viitorul, de dragul tratării tot mai încîlcite şi mai defectuoase a problemelor aduse pe agenda zilei ba de întîmplare, ba de firava opoziţie, ba de baronii locali, ba de presă, ba de centre de putere şi interese externe, ba de cine ştie ce eveniment care a înfierbîntat opinia publică. Rezultanta acestui ciudat comportament este accelerarea eroziunii electorale a partidelor aflate la putere, nu din cauza intemperiilor politice ale "mediului", ci ca urmare a tensiunilor reale, fabricate sau închipuite, din interiorul lor, respectiv de pe aliniamentul coaliţiei.

Soluţia "banală" a problemei este să-i dăm dreptate lui Make şi constatării prea puţin măgulitoare pe care a găsit cu cale să o pună pe prima pagină a ziarului "Bursa", mai zilele trecute: "Avem cei mai proşti conducători din Europa!" Asta ar explica multe lucruri, dacă nu chiar pe toate! Şi totuşi, poate nu este lipsit de interes să cercetăm dacă "ecuaţia" mai admite şi alte soluţii, în afara acesteia?

Sistemele complexe, de toate tipurile, inclusiv cele sociale, manifestă "în mod natural", atunci cînd sunt împinse în situaţii, poetic numite de Prigogine, "foarte departe de echilibru", pe de o parte, strategii cu totul specifice de gestiune a condiţiilor extreme, iar pe de altă parte, mecanisme capabile să le re-apropie, de punctul lor de echilibru (de optim). La noi, cei care împing din răsputeri politica departe de punctul de echilibru sunt politicienii. Nu pentru că ar suferi neapărat de cine ştie ce curioase înclinaţii sau "maladii", ci pentru că aşa le este lor mai uşor, mai simplu şi mai favorabil. Un exemplu evident este crearea şi utilizarea "monopolurilor" ca vehicul al influenţei şi acţiunii politice. La noi, politica a început cu crearea "partidului mamut", iar succesul electoral din anii '90 al FSN-ului a devenit "idealul rîvnit" al oricărui partid din România (desigur nu mulţi lideri ar mărturisi-o public, dar adevărul acesta este!). Partidul monopol al "Dreptei" a fost atît idealul PNŢ, cît şi al PNL. Acum, idealul a rămas la fel de viu, se caută doar noul "vehicul". Partidul monopol al "Centrului" este de asemenea un "ideal politic" pe care s-a jucat (PDL) şi, foarte probabil, se va mai juca. De ce preferă liderii politici, majoritatea politicienilor şi nu puţini dintre alegători "logica monopolurilor"? Simplu, pentru că mintea noastră rapidă, cum o numeşte Daniel Kahneman, adică cea care nu este bazată pe inteligenţă, control şi raţionalitate, se descurcă perfect cu logica simplă, binară, a monopolului. Ne-a explicat-o de la înălţimea tribunei Parlamentului un ales al poporului, prin formula deja consacrată, adresată opoziţiei: "Acum noi suntem la putere, aşa că, ciocu' mic!" La asta se reduce toată politica de monopol şi de altceva nici nu are nevoie! Ca un făcut, însă, scena politică a României, în ciuda atîtor strădanii ale politicienilor, este cimitirul celor mai multe din aceste "erori de construcţie". E ca şi cum logica sistemică a politicii ar spune: "Mare nu este folositor pentru scopurile reale ale interacţiunii, ori soluţionării problemelor, şi nici pentru interesele pe termen lung ale societăţii româneşti, deci nici ale cetăţenilor ei". Oricine poate observa, însă, că scena politică a multor societăţi europene, chiar şi a SUA, este dominată de mari formaţiuni politice. De ce la ei sunt bune şi la noi nu?, va întreba negreşit cititorul nostru, care, se ştie, e mai perspicace decît al lor! Diferenţa ţine de "educaţie" şi "condiţionări constituţionale". Rinocerii noştri se poartă la fel (nimic nu-i constrînge altfel!), indiferent dacă aleargă prin preerie, se scaldă în balta nămoloasă, ori dau buzna în magazinul cu porţelanuri chinezeşti! La ei, Constituţia şi constrîngerile spaţiului politic (definite tare, atît legal, cît şi cutumiar) îi obligă să se descalţe de copite (mă rog, să se încalţe cu pantofi, dacă preferaţi!) cînd intră în Parlament; să poarte mănuşi cînd iau decizii care ating viaţa cetăţenilor în cele mai nevralgice puncte, respectiv să facă diferenţa dintre porţelanurile de Maissen, de Sevres şi cele de China, din timpul dinastiei Shang, cînd intră în viaţa privată a oamenilor! La ei, rinocerii sunt dresaţi de cîteva sute de ani şi supravegheaţi îndeaproape, chiar şi astăzi! Ai noştri nici n-au auzit, încă, de Grădina Zoologică! E motivul pentru care singura forţă care le stă deocamdată în cale nu este cea a civilizaţiei noastre politice, a modelelor şi tiparelor pe care le-am creat pentru a-i face utili societăţii (căci ele sunt sublime, putem zice, dar lipsesc cu desăvîrşire!), ci aceea, ascunsă, a logicii care-i tîrăşte, din cînd în cînd, ceva mai aproape de punctul de echilibru al sistemului! Singura problemă cu acest mod de a învăţa civilizaţie politică este că durează cam vreo trei-patru generaţii şi costă, (adică ne costă!), al naibii de mult!