Să se afle România de aproape 24 de ani în căutarea Şefului? După căderea comunismului şi a dictaturii aferente, românii rătăcesc în căutarea "stăpânului" pierdut? Şi, în această logică, să fi crezut că l-au găsit mai întâi în Iliescu "Salvatorul", plebiscitat cu 85% din voturi la alegerile din 20 mai 1990, iar mai apoi în Băsescu? Iar acum, la sfârşit de mandat, să se afle în căutarea succesorului? A adevăratului "Şef"? Pentru mulţi - şi, din păcate, cam toţi politicienii cred asta - e un fel de adevăr absolut, public nerostit: românii nu ştiu decât de stăpân.
Dar comunismul nu era expresia unei dictaturi personalizate, ci a uneia instituţionalizate. Instituţionalizarea a şi fost motivul rezistenţei de aproape opt decenii a comunismului sovietic şi derivatelor sale est europene (în alte părţi - China, Cuba, Coreea de Nord - acesta rezistă încă, în Coreea de Nord chiar şi fără vreo schimbare de direcţie). Aşa că la noi nici Gheorghe Gheorghiu-Dej, nici Nicolae Ceauşescu nu erau "carismatici" sau "predestinaţi"; erau şefii formali şi candidaţii victorioşi ai luptei interne din cadrul partidului unic. Iar aşa zisa lor vocaţie politică era o consecinţă a cunoaşterii vieţii de partid. Mai târziu, Ion Iliescu (care a folosit cu moderaţie tocmai această "ştiinţă" pentru a se impune în faţa unei "partide" neomogene) sau Traian Băsescu (care s-a impus cu agresivitate ca "lider" salvator mai întâi în partid, apoi în "stat") au folosit această formulă pentru a se impune. Pentru Ion Iliescu, navigarea cu dexteritate între diferitele grupări din FSN iar mai târziu din PDSR a fost calea de a reuşi prin "consens" lăsând astfel câmp liber construcţiei neomogene a ceea ce a devenit PSD-ul de astăzi. Pentru Adrian Năstase, în schimb, încercarea de a prelua, în vara anului 2004, conducerea partidului împotriva "baronilor" nesupuşi a fost dezastruoasă: eşecul la prezidenţiale s-a datorat mai mult demobilizării voluntare a grupărilor regionale decât mobilizării alianţei DA. În ce-l priveşte pe Traian Băsescu, acesta, cu viziunea sa rudimentară despre politică, a preluat prin violenţă (mai mult sau mai puţin simbolică, în funcţie de sursa internă a informaţiilor) PD de la Petre Roman, izolând şi eliminând destul de repede liderii istorici incomozi, pentru a construi un vehicul în vederea câştigării prezidenţialelor (şi mai apoi a referendumurilor de revocare). Odată consumată energia partidului, acesta a fost abandonat, trasferându-i-se întreaga responsabilitate a guvernării "personale" pentru a-şi "salva" viitorul politic. Să fie aceasta istoria unui popor fără vocaţie politică? Sau mai degrabă accidente de parcurs amplificate de submediocritatea unei "clase politice" incapabile să-şi asume misiunea?
Pentru "lupii tineri" - tocmai gata să preia puterea după ce lupta feroce dintre "bătrâni" a desfigurat ţara - dovedirea vocaţiei de "şefi autentici" este un dat. Dar, contrar opiniei curente, secolul trecut nu a fost unul al dictaturilor personalizate, ci al dictaturilor de partid, puternic ideologizate şi încadrate istoric. Cultul "şefului" era doar un instrument ideologic menit să portretizeze sistemul pentru o "populaţie" abia ieşită din epoca dominaţiei "aristocratice". Unii - Hitler sau Stalin, Mao sau Ceauşescu - l-au folosit mai mult decât alţii, dar "şefii" au fost instrumentele unei ideologii puse în slujba unicului "Adevăr", dar mai ales a partidului. Iar când partidul nu a mai fost util, a fost abandonat.
În momentul democratizării politice şi al consolidării capitalismului, la începutul secolului trecut, obsesia "şefului" era expresia fricilor provocate de transformarea structurală a societăţii aşa-zis tradiţionale (sau rurale, după caz). Această frică se alimenta din neliniştea elitelor (atât politice cât mai ales economice) în faţa intrării "maselor" în istorie. În "Psihologia mulţimilor", Gustave Le Bon vorbea, în 1895, de incapacitatea maselor de a se orienta în absenţa "stăpânului". Iar Le Bon justifica într-o manieră pseudo-ştiinţifică - şi de aceea cu atât mai primejdioasă - nevoia de ierarhie şi de autoritate resimţită de elitele dezorientate de democraţia în marş. La noi, puţin mai târziu, Constantin Rădulescu Motru, cu a sa "Psihologie a poporului român" încerca să răspundă aceleiaşi frici. Ceea ce a urmat ştim! Dar înţelegem totodată că nu era inevitabil să se întâmple.
Putem spera ca istoria nu se repetă, dar nu putem privi indiferenţi reluarea ciclică a mitului şefului. Deja pagubele produse de această pseudo-ideologie - întreţinută, ca şi acum o sută de ani, de o întreagă armată de "experţi" - sunt atât de importante încât a persista în eroare ar fi periculos. Dacă vom porni din nou în căutarea şefului pierdut vom irosi încă o dată ocazia relansării României! Şi nu ne mai putem permite acest "lux"!
1. "Cultul sefului" consecinta modelului politic!
(mesaj trimis de Moftangiu în data de 09.09.2013, 08:40)
"Cultul sefului" este o forma de lupta tipica "haitelor" fara ideologie si care au singurtul interes sa acapareze puterea.
Unde exista ideologie, si strategie in interesul cetatenilor, functionarea organizatiei se face dupa proceduri.
Arbitrariu, abuzurile si puterea liderilor sunt limitate de proceduri si de criterii de evaluare.
In Romania de dupa '89 nu au existat si nu exista politicii, programe si proceduri si criterii de evaluare.
"Haitele" au avut o singura revendicare, numita "jos": Iliescu, Vacaroiu, Constantinescu, Nastase, Tariceanu, Basescu, Boc.
Romania nu are un model politic al competitie cu oferte politice in interesul cetateanului, Romania are un model politic oriental orientat subordonat luptei pentru putere.
2. Dumnezeul unic face victime
(mesaj trimis de Theodor în data de 09.09.2013, 09:32)
Cele doua decenii in care primul barbat al tarii a fost laudat chiar in biserica SI-AU PUS AMPRENTA ASUPRA PSIHOLOGIEI MASELOR.
Dar ultimele doua decenii de "libertate"ar fi trebuit sa trezeasca mintile celor beti de dictatura demagogiei.
Faptul ca nu s-a intamplat acest lucru,inca,dovedeste ca oamenii cinstiti nu au suficienta putere de reflectie asupra cauzelor dezastrului politic la care suntem supusi,si nici suficienta vointa de a impune politicieni cinstiti care sa ne conduca.
2.1. articol jenant (răspuns la opinia nr. 2)
(mesaj trimis de Balamache în data de 09.09.2013, 17:59)
asta are o obsesie