În chestiunea (criza) greacă "nu există îngeri"

Pentru rândurile ce urmează am ales un generic împrumutat de la o declaraţie cu mult tâlc a preşedintelui Consiliului European, Donald Tusk; spunea el, propos de marea încurcătură din Grecia, că, dacă ar fi să atribuim vinovăţii, interne şi externe, ar trebui să observăm că "nu există îngeri". Grecii au multe să îşi reproşeze, de la slăbiciuni instituţionale devenite aproape congenitale, un sector public masiv şi neperformant, corupţie şi evaziune fiscală de mare amploare, până la măsluirea cifrelor care au ajutat ţara să intre în euroarie. Există temei pentru a considera că Grecia nu ar fi trebuit să se alăture zonei euro, că era departe de cerinţele de fond care să o califice pentru aderare. Şi totuşi a fost primită, alături de alte state din flancul sudic al Uniunii, care nu aveau nici ele acreditare ca peformanţă economică. În acest debut al euroariei vedem dimensiunea politică a monedei comune, faptul că a prevalat o logică politică şi chiar geopolitică în introducerea sa. Nu în cele din urmă, din acest punct de vedere, dorinţa Franţei (a preşedintelui de atunci, Franşois Mitterrand) şi a cancelarului Helmuth Kohl de a vedea Germania reunificată ataşată proiectului european şi prin moneda comună. Este de notat că oricât ar fi ştiinţa economică de aproximativă, de soft, ea se răzbună când precepte de bază nu sunt ascultate(1).

Dar eroarea la care fac aluzie mai sus şi care priveşte nu numai Grecia nu explică situaţia economică catastrofală de acum din această ţară. Sunt repere după care putem judeca "drumul spre pierzanie" al economiei elene:

- slăbiciuni mari ale economiei elene; dacă Grecia nu ar fi intrat în euroarie, nu ar fi ajuns foarte probabil la o datorie publică precum cea consemnată în 2008 - pieţele financiare nu ar fi permis aşa ceva;

- euroaria este o arie monetară mult suboptimă (2). Există diferenţe de structură foarte mari între economii, cu o mobilitate insuficientă a factorilor de producţie, chiar dacă funcţionează în UE ceea ce numim "piaţa unică";

- deficitul instituţional şi de politici (policies) lipseşte euroaria de instrumente de corecţie la timp şi cu o distribuţie cât de cât echitabilă a poverii (burden sharing); orice uniune monetară trebuie să beneficieze de instrumente care să amortizeze ceea ce economiştii numesc "şocuri asimetrice" (vezi nota 2). Dacă acestea ar exista, "devalorizările interne" (tăieri de salarii, venituri) ar fi mai puţin costisitoare pentru economii şi nu ar provoca tensiuni sociale foarte mari, fenomene de şomaj acut şi persistent (hysteresis);

- în euroarie, euro a funcţionat precum o DM (marcă germană) subevaluată, ceea ce a stimulat expansiunea industrială a Germaniei, şi ca peseta, escudo, drachma supraevaluate - aceasta se vede şi din dinamicile de productivitate în statele membre, în deficite şi surplusuri externe;

- programele economice de corecţie, aşa cum au fost construite în euroarie, inclusiv pentru Grecia, au mizat pe o combinaţie de reforme structurale (justificate în mare parte) şi corecţii de cheltuieli şi creşteri de impozite şi taxe pornind de la premiza că deficite mai mici şi reformele menţionate ar restarta economiile. Dar în Grecia şi în alte cazuri similare această combinaţie nu a avut dozajul corespunzător şi a condus la şomaj foare mare, la depresiunea economiei (25 căderea a PIB-ului şi peste 25% şomaj). A stabili, de exemplu, ca principală ţintă a unui program un surplus primar al bugetului public din dorinţa de a garanta onorarea unor datorii, fără a ţine însă cont de condiţiile din economie, uşor poate duce un program în derapaj.

Experţi ai FMI şi alţi economişti au arătat că reformele structurale adoptate în euroarie consumă timp, că austeritatea generalizată şi excesivă, fără împărţirea poverii, poate avea efecte perverse. Cei care au imaginat programele de "stabilizare" au subestimat consecinţele nefaste ale devalorizărilor interne, o distribuţie inechitabilă a costurilor ajustărilor. Aşa cum în economia mondială un război al valutelor este indezirabil, tot astfel, în euroarie, ţările cu surplusuri externe este bine să împartă povara corecţiilor cu ţări cu deficite externe. Este ce sugerează şi Comisia Europeană când vorbeşte despre nevoia de a gestiona cererea la nivelul euroariei, al UE; se adaugă aici rostul planului Juncker de stimulare a investiţiilor în Uniune.

Atena a greşit fiindcă nu a dovedit că este dispusă să apuce taurul de coarne în politici publice interne; toate guvernele ce s-au perindat după 2008 au ce să îşi reproşeze în acest sens. Îmi aduc aminte, de pildă, cum un ministru de Finanţe de acum doi-trei ani, fost economist la OCDE, primind o listă de la FMI cu nume de cetăţeni cu conturi grase în străinătate şi care, se prezuma, nu onoraseră dări către fiscul intern, a făcut nume de pe listă uitate. Există un lanţ imens de slăbiciuni şi conivenţe în economia/societatea elenă, care explică marea neîncredere a partenerilor externi. Această neîncredere a fost alimentată de stilul de dialog arogant al unor reprezentanţi ai Guvernului Tsipras. Problema pe care Yannis Varoufakis, fostul ministru de Finanţe, a ridicat-o, a unei restructurări de datorie, nu este lipsită de sens, dacă ne gândim că aceasta poate da oxigen şi oferi economiei şanse de revenire. Necazul este că maniera în care s-a discutat cu omologii nu a fost inspirată şi a ignorat aspecte esenţiale, între care:

- un club (cum este euroaria) are nevoie de reguli pentru a funcţiona;

- regulile nu pot fi ocolite fără a crea precedente periculoase pentru stabilitatea clubului; dacă se fac excepţii, ele trebuie să fie acceptate de părţi;

- negocierile între parteneri, când avem state cu prerogative suverane majore, sunt foarte anevoioase - mai ales când implică transfer de resurse;

- zona euro a luat naştere având în constituţia sa interdicţia de a fi efectuate transferuri fiscale. Nu este o regulă potrivită pentru o uniune monetară, dar este un fapt statuat prin tratate. Şi s-a văzut cât de greu a fost să apară instituţii noi, sui generis (gen European Stability Mechamism/ESM, EFSF), să se permită Băncii Central Europene (BCE) să întreprindă operaţiuni speciale - care au salvat euroaria de la scufundare;

- intervin aspecte de ordin constituţional, ca în Germania, ce nu pot fi eludate;

- aşa cum votul cetăţenilor eleni este de luat în seamă, tot astfel este de respectat voinţa altor cetăţeni din euroarie;

- nu în cele din urmă, apare un spirit al vremurilor, o oboseală în extindere în ţările UE, cu cetăţeni care sunt tot mai mult obsedaţi de probleme şi necazuri locale (naţionale), care simt, percep tot mai puţin avantajele construcţiei europene. La două conferinţe la Bruxelles l-am auzit pe vicontele Etienne Davignon spunând că "am pierdut cetăţenii" - un ecou mai adânc decât ceea ce este numită, de mulţi ani, disonanţa între guverne şi cetăţeni în Uniune ("deficitul democratic"). Întâlnim aici un raison puternic pentru care guvernele din ţările creditoare au un dialog tot mai dificil cu electoratele proprii în a sublinia nevoia de solidaritate. Şi găsim o explicaţie pentru resurecţia naţionalismului, xenofobiei, rasismului etc. - pentru respingerea partidelor mainstream şi ascensiunea unor formaţiuni politice antisistem, de stânga sau de dreapta. Europa este în impas mare!

În general, în Uniune, neîncrederea a crescut în anii din urmă, pe fondul crizei economice şi financiare. Frecvent, se poate observa un dialog între surzi sau acorduri/compromisuri care au o evidentă alură tranzacţională. O foarte vizibilă mostră în acest sens este modul în care se decid utilizările bugetului UE şi sursele de alimentare, cu proliferare de "rabaturi", ce exprimă dorinţa tuturor de a da cât mai puţin bugetului comun.

Chestiunea greacă este complicată şi pentru că are implicaţii majore de ordin geopolitic. Grecia este o ţară de graniţă a UE, într-o regiune aflată în proximitatea unor mari conflicte, asaltată de imigranţi. Avem şi războiul din Ucraina, anexarea Crimeei de către Rusia, care pun în discuţie aranjamentele de securitate în Europa. A trata Grecia ca o simplă problemă economică este o manieră neinteligentă de abordare şi nu întâmplător Jean Claude Juncker şi alti înalţi oficiali europeni subliniază nevoia de a fi evitat un Grexit, o ieşire din euroarie. Dar şi oficialii greci par să pluseze din acest punct de vedere, să mizeze că, orice ar fi, Grexit-ul va fi evitat din raţiuni geopolitice. Nu mai amintesc că, şi dacă ar avea loc un astfel de deznodământ, tot ar fi nevoie de un mare efort de asistenţă din partea UE pentru a nu lăsa Grecia să colapseze, pentru a evita o criză umanitară. Eşecul Greciei, ca economie şi ansamblu instituţional, ca stat, ar fi primul într-o ţară relativ dezvoltată şi ar fi o palmă primită de eleni, dar şi de Uniune. Un Grexit ar aţinti privirile pieţelor către alte ţări din euroarie, care au vulnerabilităţi importante (Spania şi Portugalia, chiar Italia plătesc puţin la obligaţiunile suverane întrucât BCE a lansat operaţiuni speciale, deci condiţiile sunt anormale); ar arăta că procesul de formare a euroariei nu este irevocabil, aşa cum a fost gândit.

Grecia are nevoie de sprijin fie că rămâne în euroarie, fie că iese. Dacă ar ieşi, în perspectivă imediată şi pe termen mediu, situaţia economică s-ar înrăutăţi mai mult; un sector bancar eşuat, revenirea la o monedă proprie care ar fi considerabil depreciată faţă de euro (cu între 40-50%), cetăţeni sărăciţi mai mult de această depreciere, accesul ţării interzis la pieţele financiare externe pentru mult timp (deşi China şi Rusia probabil ar încerca să intervină în situaţia dată). Ar fi nevoie de un masiv efort de susţinere din partea Uniunii pentru a evita un posibil haos generalizat. Condiţiile sociale şi politice s-ar putea deteriora mai mult, iar oameni disperaţi, sărăciţi, fără speranţă ar accepta şi forme de guvernare autoritariste, care să menţină cât de cât ordinea în ţară. Când ţesutul social se rupe, se poate ajunge la dezordine mare, la violenţă. De aceea, chiar dacă există argumente care pledează pentru a lărgi spaţiul de manevră al economiei elene prin revenire la moneda proprie, la politica monetară şi de curs independente (de pildă, influentul economist german Hans Werner Sinn sprijină Grexit-ul), efectele bune sunt ipotetice, prea îndepărtate şi, cum spunea Keynes, "in the long run we are all dead". Grecia are o economie unilaterală, dependentă de câteva ramuri industriale, cu un mare sector public (deşi trebuie să ne gândim la ce înseamnă o administraţie publică într-o ţară care are peste 6.000 de insule şi ostroave) şi care are un contencios istoric cu Turcia, ce ar explica cheltuieli militare foarte mari (peste 4% din PIB) - fie ambele ţări în NATO. Teoretic se poate imagina un plan de reconstrucţie economică (tip Plan Marshall), Grecia fiind în afara euroariei, dar ar implica zeci de miliarde de euro şi multe aspecte de lămurit din punct de vedere tehnic, când timpul nu mai are răbdare.

Sunt numeroase argumente pentru a se ajunge la o înţelegere în ceasul al 13-lea. O asemenea înţelegere ar implica o restructurare de datorie, aşa cum recomandă FMI, şi un angajament ferm din partea grecilor că vor întreprinde reforme structurale, care să ajute economia să fie mai eficientă, să revină la traiectorie de creştere. L-am auzit pe ministrul spaniol al Economiei Luis de Guindos, care era receptiv vizavi de o eventuală restructurare a datoriei elene. O atitudine de notat, având în vedere că Spania este o ţară creditoare în raport cu Grecia: decât să primeşti nimic sau foarte puţin, mai bine contribui la formarea unui program economic care să ajute Grecia, să ajute euroaria, Uniunea. Oricum, trebuie evitat ca un program să fie ca o scoatere a ţării (Greciei) la mezat prin vânzarea orbeşte de active. Grecia este într-o situaţie economică imposibilă, dar nu trebuie să fie tratată ca o ţară învinsă în război. Nu numai că umilirea unui popor poate naşte monştri, dar este pusă în discuţie întreaga infrastructură morală a proiectului european. Deja şi de mai mult timp abundă recriminări între părţile implicate în chestiunea greacă. Recriminări se întâlnesc şi pe alte trasee ale dialogului înăuntrul Uniunii, ceea ce este de foarte rău augur pentru viitorul acesteia. Uniunea este un bun public al cetăţenilor europeni, care a adus pacea şi reconstrucţia economică pe continent. Şi trebuie să fie apărată fără a sacrifica valorile şi principile sale de bază.

1. De exemplu, raportul MacDougall din 1977, elaborat pentru Comisia Europeană, arată că o uniune monetară are nevoie de un buget comun de circa 5-6% din PIB-ul cumulat al euroariei. Şi când ne gândim că bugetul UE este de numai 1% din PIB-ul agregat al statelor membre.

2. Există o teorie solidă privind o arie monetară optimă (optimal curremcy area), care porneşte de la lucrări ale lui Robert Mundell din anii 1960'. O arie monetară optimă este formată din regiuni (ţări) care sunt compatibile din punct de vedere structural. Cu cât diferenţele sunt mai mari, cu atât este nevoie mai mult de instrumente de amortizare a şocurilor asimetrice (între care şi un buget comun, care să asigure eventual o schemă colectivă de asigurare împotriva şomajului). SUA şi Germania sunt uniuni monetare ce pot fi date ca exemple.