Încotro?

Obsedaţi de marile noastre războaie politice interne - de la vendeta pesedistă de acum două săptămâni la reajustarea penelistă de sâmbăta trecută - neglijăm ceea ce se întâmplă în lumea largă. Iar istoria nu ne aşteaptă. Tot sâmbătă, într-un alt colţ de lume, în Islanda a avut loc un referendum pe cât de neobişnuit, pe atât de simptomatic. Şi nu doar pentru că islandezii au votat "nu" la referendumul din 6 martie privind returnarea către Marea Britanie şi Olanda a celor 3,9 miliarde de euro pe care cele două state le-au plătit depunătorilor britanici (229.000) şi olandezi (114.000) după falimentul din octombrie 2008 a băncii islandeze Icesave, nici măcar pentru maniera categorică în care au votat - 93,3 % din voturi împotriva plăţii, 1,7 % pentru, iar restul până la 100% voturi albe - ci pentru tâlcul poveştii. Căci, dacă ar fi votat "da" fiecăruia dintre cei 350.000 de cetăţeni islandezi le-ar fi revenit aproximativ 13.000 de euro pentru plata despăgubirilor către cele două state. Dacă au votat "nu", aderarea la UE, devenită o prioritate naţională, este pusă sub semnul întrebării. Cum însă au ajuns într-o asemenea situaţie imposibilă islandezii? Poate pentru că în anii în care creşterea economică legată de speculaţiile financiare atingea cifre din ce în ce mai mari nimeni nu avea îndoieli?

În acelaşi timp, o altă ţară, de data aceasta nu doar membră UE, ci şi integrată în zona euro, Grecia, caută soluţii la o situaţie limită. Şi găseşte porţi închise la Berlin, unde Angela Merkel nu are prea multe de oferit în afara încurajărilor, ca şi la Eurogrup, dar primeşte un sprijin deloc neglijabil din partea Franţei. Căci pentru Preşedintele Sarkozy odată ce euro există, apar şi responsabilităţi, şi "un stat din zona euro" nu poate fi lăsat să se prăbuşească. Chiar dacă autorităţile franceze nu cred în necesitatea unui ajutor financiar imediat către Grecia, Parisul anunţă că e pregătit să ofere Atenei un sprijin financiar dacă criza bugetară se va amplifica. Să fie încă Grecia un stat slab în care statisticile mistificate şi politicele sociale au dus la o datorie publică de 130%? Sau atacurile conjugate ale agenţiilor de raiting şi speculatorilor financiari să fi adus această ţară într-o situaţie dificilă în care nu îşi mai poate ajusta deficitul? Şi se va opri aici totul? Căci ţările supra-numite PIGS (Portugalia, Italia, Grecia şi Spania) sunt toate în zona euro şi nici celelalte trei state nu se simt bine.

Odată ce li se pare că a trecut criza, mediile financiare se comportă de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Dacă există un important deficit democratic la nivel politic, iar tendinţele autoritariste sau birocratice tot mai puternice din ultimele decenii nu au făcut decât să întărească această direcţie, atunci ceea ce se întâmplă cu lumea financiara şi economică depăşeşte orice toleranţă democratică. Dar critica dimensiunii sociale a politicilor publice e din nou la modă, iar nu asumarea erorilor care au dus la cea mai gravă criză economică din ultimul secol. Pentru lumea financiară, sloganul "realist" al lui Bill Clinton din campania din 1992, "asta-i economia, idiotule", e încă de actualitate. Să înţelegem deci că economia nu ţine cont de contexte sociale sau umane? Că are propria sa logică, alta decât a comunităţilor în care funcţionează? Că este o idee în sine?

Şi pe la noi sunt unii care, trăind sau supravieţuind, după caz, cu iluzia că deja criza e de domeniul trecutului îşi manifestă fără rezervă ostilitatea faţă de politicile sociale. Dacă ar fi să-l ascultăm pe Mugur Isărescu, atunci "nemulţumirea faţă de finanţarea serviciilor sociale demonstrează că acestea nu sunt bine structurate sau dimensionate, iar alocarea de resurse suplimentare din alte domenii nu este în favoarea binelui social". Iar pentru Sebastian Vlădescu statul nu are capacitatea de a sprijini mediul de afaceri şi nici nu va putea răspunde tuturor grupurilor de interese pentru că angajamentele anterioare, fie ele salariale sau sociale, sunt excesive. Pentru cei ce au frâiele finanţelor româneşti politicile sociale sunt răul absolut. Dar atunci, cum se va putea, cu o societate sărăcită şi frustrată, să se mai asigure funcţionarea instituţiilor dacă promisiunea democratică a bunăstării pentru toţi nu a fost ţinută? Iar într-un repertoriu pragmatic, pre limba economiştilor, cum va putea fi reluată creşterea economică fără susţinerea prin politici sociale a consumului câtă vreme 80% din PIB reflectă tocmai consumul, iar nu producţia?