Instanţa absolută

Multă vreme considerată o instituţie mai degrabă marginală, dar fără o influenţă politică determinantă, Curtea Constituţională a devenit, aproape peste noapte, un actor politic decisiv. Dansul prezidenţial a transformat Curtea Constituţională, dintr-un arbitru ultim, în instanţa politică absolută a ţării. Dacă, prin definiţia sa, Curtea era abilitată să asigure coerenţa constituţională şi ierarhia normativă, ba chiar să garanteze trăinicia construcţiei politice, practica politică din ultimii trei ani a prefăcut-o, dincolo de funcţia sa iniţială, în garantul puterii. Şi cum, vorba fostului preşedinte Ion Iliescu, Constituţia "respiră separaţia puterilor în stat", dar nu o prea poate asigura, puterea care profită de acest joc este acea parte a Executivului interesată să preia controlul efectiv şi total al politicii: preşedintele. Obligată mult prea des să se pronunţe în chestiuni de politică curentă, Curtea riscă să piardă şi bruma de imparţialitate, şi deci de neutralitate, ce îi fusese atribuită din oficiu.

Luând parte, Curtea Constituţională, devine, contrar voinţei unora din membrii săi şi, cu siguranţă dincolo de rolul său iniţial, părtinitoare. O partitură pe care Curtea este obligată să o execute din ce în ce mai des. Încă din ianuarie 2005, Curtea arbitra între Traian Băsescu, abia ales preşedinte, şi Adrian Năstase, după care, odată începută seria, cazurile s-au înmulţit. Momentul crucial, cel în care echilibrele s-au frânt, s-a petrecut în vara anului 2006, când, la sesizarea Avocatului poporului, revenind asupra unei decizii luate cu puţină vreme înainte, Curtea Constituţională a consfinţit dreptul preşedintelui de a convoca referendumul. Astfel că, disputa din jurul nominalizării Noricăi Nicolai la Justiţie, care s-ar putea termina tot prin arbitrajul Curţii, nu va fi, cu siguranţă, ultima intervenţie a acestei instituţii în reglarea raporturilor instituţionale din România.

Departe de a fi neutră, Curtea, prin deciziile sale, influenţează direct politica curentă. Deja, de la deciziile din vara anului 2005 privind neconstituţionalitatea unor articole din legile de reformă a justiţiei, autoritatea Curţii Constituţionale fusese serios afectată, iar şansele de reabilitare sunt minime. Poate de aceea, mult mai atenţi la dinamica sondajelor de opinie decât la dezbaterea de principii - prea teoretică, prea aridă pentru practicieni cu experienţă solidă în exerciţiul "justiţiei" comunistă - unii membri ai Curţii şi-au descoperit subit o viziune prezidenţialistă, pe care nu au întârziat să o promoveze prin deciziile luate. Şi, cum în România este constituţional doar ceea ce hotărăşte Curtea Constituţională, prezidenţializarea regimului politic se realizează gradual, încă înaintea reformei constituţionale, prin hotărârile Curţii Constituţionale.

Cei ce sunt numiţi în Constituţie "judecători" tocmai pentru că au rolul de a arbitra, sunt prinşi într-un joc politic pe care nu îl pot gestiona. Depăşiţi de evenimente, de multe ori limitaţi în acţiunile lor de o biografie încărcată, membrii Curţii Constituţionale au devenit victimele favorite ale politicienilor. Ori, când s-au pus bazele arhitecturii constituţionale din România, în 1991, mandatul "judecătorilor" Curţii era astfel stabilit, încât să depăşească ca durată pe cel al celorlalte instituţii politice. Se asigura astfel şi autoritatea, şi coerenţă instituţională. După modificarea constituţională din 2003, crescând durata mandatului prezidenţial de la patru la cinci ani, situaţia s-a schimbat. Un actor politic, şi nu unul oarecare, odată reales, îşi va exercita funcţia pentru o perioadă mai lungă decât orice "judecător" de la Curtea Constituţională. Şi, având legitimitatea votului direct, uneori, cum s-a întâmplat în 2007, dublat de un referendum de revocare, va putea determina, fie şi indirect, deciziile Curţii. Cât de liberă şi independentă va putea rămâne Curtea Constituţională în aceste condiţii?