Instituţiile reformei

În "artele marţiale mixte" există diferenţa dintre "striker", luptătorul care mai degrabă îşi loveşte adversarul, şi "grappler", luptătorul care mai degrabă îşi apucă adversarul pentru a aplica tehnici provenite din luptele libere sau din judo. În tenisul de masă există "atacatori", jucători care mai degrabă vin la fileu, şi "apărători", jucători care preferă să se plieze pe jocul adversarului. În alpinism sunt cele două tabere: cei care preferă escalada "liberă" versus cei care preferă escalada "tehnică".

În arta guvernării se întâmplă, pe undeva, ceva asemănător. Simplificând, cele două mari stiluri de guvernare sunt administrarea şi reforma.

Administrarea este ceea ce orice Guvern este obligat să facă, în fiecare zi. Există politicieni specializaţi în chestiuni de administraţie. Acest lucru este explicabil, având în vedere că unii provin chiar din sfera adminis-traţiei centrale sau locale. Ideal vorbind, administrarea presupune un set de calităţi certe, precum corectitudinea şi constanţa.

Reforma presupune, de regulă, oameni diferiţi şi valori diferite. Pe scurt, un stil diferit. Presupune inovaţie, curaj, răspundere şi viziune. Universul său mental şi comportamental este diferit de acela al birocratului corect şi necesar.

Dacă acceptăm această distincţie elementară, devine evident că noi avem, în această ţară, o problemă masivă. Oamenii politici şi, mai ales, instituţiile politice, sunt adaptaţi mai degrabă stilului de joc administrativ, de pe fundul terenului. Nu au nici curajul, nici viziunea şi nici resursele intelectuale şi morale să vină la fileul reformei.

Este un paradox aici, nu-i aşa? De două decenii, politicienii ne asigură că doresc reforma, de un fel sau de altul. Realitatea însă este destul de diferită. Cu unele excepţii, majoritatea celor ajunşi în funcţiile publice par mai degrabă mulţumiţi să gestioneze, adesea în regim de avarie, "dezastruoasa moştenire" lăsată de predecesori.

Nu sunt, desigur, primul care observă acest lucru. Însă explicaţiile curente (răspunderea clasei politice, mentalitatea etc.) mi se par insuficiente. Avem şi o problemă de design constituţional.

Regimul autoritar instalat la putere la începutul anului 1990, prin reprimarea mişcărilor de stradă care au dus la căderea regimului comunist, a fost perceput, de mulţi, ca un regim reformist. Însă, principala dificultate de care s-a lovit acesta a fost adminis-trarea treburilor curente. Derapajele bugetare, inflaţia, scăderea producţiei, ordinea publică: acestea erau provocările majore de la începutul anilor 1990. Partidul dominant, social-democrat, s-a adaptat lent, din mers. Cu costuri majore: să nu uităm că social-democraţii au scăzut în şase ani la jumătate din popularitatea din 1990, în ciuda controlului pe care îl aveau asupra televiziunii, serviciilor secrete şi a unei părţi considerabile a economiei naţionale.

În toată această perioadă, reformele nu i-au interesat prea mult pe social-democraţi. Sloganul reformei a fost mai mult pentru consum extern. Ei nu au ezitat să stea aproape doi ani fără o Constituţie. Le-a trebuit mai mult să treacă la privatizări şi la construcţia unor instituţii noi. În vremea aceasta, social-democraţii au fost partidul administraţiei centrale şi locale, mai degrabă conservatoare. Când reformele au ameninţat interesele acestei clase, reprezentanţii acesteia le-au stopat, la nevoie prin violenţă.

Produs al unei guvernări nesigure, născută între ciomege şi manipulare, formula constituţională impusă de social-democraţi privilegia stabilitatea şi făcea imposibilă orice schimbare de substanţă. De unde şi dificultăţile pe care guvernările ulterioare le-au avut în promovarea reformelor.

Alte formule constituţionale, mai înţelepte, au introdus o măsură de separaţie între instituţiile şi grupurile care asigură administrarea curentă a treburilor publice şi acelea dedicate reformei. Spre exemplu, Constituţia poate fi revizuită sau adoptată într-o convenţie constituţională separată de Legislativ. În unele state americane, o dată la zece ani o comisie independentă examinează prevederile constituţionale şi propune schimbări. În altele, există exigenţa unui singur mandat sau interdicţia mandatelor consecutive. În Statele Unite, Curtea Supremă nu este doar o instanţă de cenzură, ci adaptează norma constituţională contextului. Iar exemplele se pot multiplica.

Adevărul este că unele instituţii, prin natura lor, servesc mai degrabă administrării treburilor curente. Dacă dorim reforme susţinute, trebuie să gândim şi instituţii ori proceduri distincte, cu un grad de libertate şi cu o legitimitate considerabilă. Care sunt acestea? Mă tem că o dis-cuţie profesionistă, structurată, nici nu a avut loc. Noi ne-am mulţumit să credem că politicienii şi funcţionarii vor schimba, de la sine, ceva, din interiorul instituţiilor administraţiei. Însă uneori sunt instituţiile cele care se reformează unele pe altele. Este o idee de la care se poate pleca atunci când căutăm un răspuns.