Instituţiile statului în circul politic pesedist

Actuala criză politică reprezintă un test pentru instituţiile statului democratic. Conflictul din interiorul Partidului Social Democrat, dar mai exact dintre Sorin Grindeanu şi Liviu Dragnea, trage după sine instituţiile pe care aceştia le conduc. Aceasta este singura optică prin care actuala ceartă poate fi analizată coerent, în măsura în care niciunul dintre actorii implicaţi nu are, în fapt, vreun ascendent asupra celuilalt. Este, de fapt, un circ.

Liviu Dragnea este preşedintele Camerei Deputaţilor şi doar prin impunerea puterii de partid poate forţa demiterea premierului. Dar, în realitate, preşedintele Camerei este doar mai important în ordinea precăderii în stat, adică stă cu un pas mai aproape de preşedinte la funcţiile oficiale. În mod instituţional, preşedintele PSD nu poate forţa premierul în niciun fel. Poate face, în calitate de deputat, o declaraţie politică care să conţină critici dure şi cuvinte supărate. Poate depune o interpelare la premier sau poate invita premierul, prin Biroul Permanent sau în numele Camerei, la o şedinţă. Poate critica, de asemenea, de la prezidiu, actualul Guvern, dar, ca şef de instituţie a statului român, puterile sale sunt profund neoficiale, în această criză.

Desigur, presupunând susţinerea senatorilor PSD şi poate chiar a unei majorităţi, Liviu Dragnea poate meşteri o moţiune de cenzură. A şi făcut-o, aceasta fiind citită duminică, într-un plen dubios de gol. Cu majoritatea din cele două Camere ar putea demite micul executiv de piraţi pesedişti, un scenariu căruia încă îi lipseşte numărul necesar de voturi, în acest moment.

În mod similar, domnul Grindeanu, ca premier şi manager al Guvernului, acum ceva mai restrâns şi după posibilităţi, nu are vreo putere semnificativă peste instituţia legislativului. Nu-l poate demite pe Liviu Dragnea, nu poate controla voturile din plen mai departe de propriile sale pârghii neoficiale, de partid. Faptul că a demis Secretarul General şi doi miniştri, toţi trei apropiaţi de-ai preşedintelui PSD, intră în puterile sale, dar nu prea poate forţa mâna legislativului. Sorin Grindeanu poate, eventual, emite o Ordonanţă, dar rolul acesteia nu poate impieta funcţionarea Parlamentului.

Vorbim, deci, despre separaţia puterilor în stat, despre reguli constituţionale care nu pot fi uşor schimbate.

Emitem scenarii de puciuri din jocuri politice, dar stabilitatea sistemului, în această criză, nu este afectată, pe moment. De altfel, chiar cuvântul criză nu îşi are locul, mai departe de faptul că numărul de miniştri în funcţie s-a redus la câteva scaune şi la o masă mică de lucru. Chiar şi astfel, mini-criza este mai degrabă o refulare a toanelor unor lideri politici, ambii bătându-şi cuie, prin picioarele fotoliilor, în podea.

Cealaltă instituţie, cea a Preşedinţiei, a emis o speranţă mai degrabă personală. "Să termine repede această criză şi să mergem mai departe", a spus Klaus Iohannis. Este, poate, singura reacţie de bun simţ la întreaga afacere, una care ia în considerare lipsa de importanţă instituţională a situaţiei. Instituţiile statului pot fi afectate, deci, doar prin inactivitate, prin prelungirea situaţiei, nu prin schimbarea polilor de putere. Faptul că o ceartă internă de partid are efecte asupra întregului stat vorbeşte mai mult despre puterea PSD, decât despre starea democraţiei în România. Dar realitatea este că nici PSD-ul nu mai poate afecta instituţiile statului - sau nu mai îndrăzneşte.

Mai sunt două elemente notabile în această situaţie, dar niciunul nu afectează bunul mers al instituţiilor, cel puţin nu direct. Primul este faptul ca opoziţia nu există, în acest circ politic. Indiferent de votul la moţiunea de cenzură, opoziţia nu are o postură instituţională şi, deci, este scoasă din ecuaţie cu totul. Recentul congres PNL, în toată splendoarea sa politică, nu aduce vreun plus de susţinere, nici Parlamentului, nici Guvernului şi în niciun caz Preşedinţiei. USR nici nu merită discutat, din această perspectivă.

Al doilea element este Piaţa sau acea capacitate extraordinară de mobilizare rapidă a unei porţiuni din electorat, care funcţionează în contrapondere cu excesele instituţionale. Mai departe de cei care asigură permanenţa în Piaţa, ba chiar de un mic grup sau ceată de oameni care l-au susţinut pe premier, nu s-a dezvoltat încă senzaţia publică că instituţiile sunt sub asediu. Turnesolul pieţei, ca reactiv, nu a fost testat. Este destul ca un singur actor politic, cu vreo instituţie în subordine, să forţeze prima picătură de abuz.